Chiar mă tem

Nu, nu de meciul în sine, de rezultatul final care nu poate fi altul decât victoria noastră, ci de toate celelalte elemente colaterale jocului. Dacă săptămâna trecută scriam cumva în bășcălie despre panarama de „imn” al Naționalei, a cărui premieră „live” ar urma să aibă loc tocmai azi, între timp mi-am reconsiderat poziția, în sensul că nu e de glumă, ci dimpotrivă: ar trebui să privim noi toți, spectatori și oficiali, cu maximă reponsabilitate ceea ce se va petrece azi, pe stadion, precum și eventualele consecințe. Probabila victorie e în măsură să le asigure fotbaliștilor noștri și tonusul necesar pentru partida următoare, contra Finlandei. Iar startul acesta presupus perfect, cu 9 puncte din 9 posibile, obținute în dauna principalilor contracandidați Grecia, Ungaria și Finlanda ne-ar transforma în favoriți la calificare, și nu oricum, ci de pe locul 1. Toate acestea însă sunt condiționate, dincolo de jocul de pe gazon, de cel din tribune: dacă românii vor înțelege că a fi gazdă înseamnă să nu fluieri, să nu înjuri și să nu faci semne obscene în timp ce se intonează Imnul Ungariei, treaba e pe jumătate rezolvată. Cealaltă jumătate este alcătuită din atrocitatea aia de „imn” al Naționalei, ofensator pentru orice adversar, nu doar pentru Ungaria, din moment ce începe cu „Pe ei, pe ei / Pe mama lor”. Asta, când e strigată, să zicem, de galeria Rapidului în meciul cu Dinamo, nu-i nici o chestie: ne amuză pe toți. Când se aude însă la un meci între țări, devine infracțiune. Este instigare la violență. Iar pedeapsa minimă este de vreo câteva meciuri fără spectatori. Merită riscul?