Doru POPOVICI

Una din ştirile-bombă din ultimul weekend vorbeşte despre un transfer oarecum interesant (cel puţin pentru noi, iubitorii de sport românesc, cei care ne consumăm la orice victorie sau eşec, fie el în fotbal, tenis, înot sau orice alt sport), avându-l în rolul principal pe unul din fotbaliştii români care s-au născut cu mult talent, dar care fac tot ce ţine de ei pentru a-şi încheia cariera cu statutul de speranţă. Chestia e rarisimă pe alte meleaguri, dar la noi e un lucru cât se poate de comun: Mutu, Zicu, Lupu, ... să continui lista? ... că pot umple tot spaţiul rubricii! Domnul în cauză se numeşte Marica, iar cu prilejul acestui ultim transfer (până acum, că vor mai urma încă multe altele, faceţi pariu?) a bifat a 5-a ţară în care a jucat: România, Ucraina, Germania, Spania, iar acum Turcia.

La Doneţk, cât timp a avut un antrenor aspru dar înţelegător ca un tată, treaba a fost bună. Neascultător, ca orice copil (fotbaliştii, poate aţi sesizat, rămân copii până la vârste matusalemice!), Marica a trecut peste sfatul „părintelui” Nea Mircea şi şi-a luat lumea în cap. A urmat o perioadă de ratare aproape totală, în Bundesliga, iar când a ajuns aproape erou la Madrid (la Getafe, nu...), iată că mai trânteşte o dată mucii în fasole şi se cară la turci. Tot e bine, că tocmai se obişnuise să se antreneze singur, de vreo 2-3 sezoane încoace, prin parcuri, după modelul altei panarame de ratat, Mitea. De ce s-a dus la turci (nu la Galata, Fener sau Besiktas, ci la una de pe locul 11, Konyaspor) în loc să continue la Getafe, unde alături de antrenorul-salvator „Guriţă” ar fi avut şansa de a se antrena ca lumea şi de a evolua în cel mai puternic campionat din lume? În loc de performer, avem un mercenar în plus. Şi, probabil, un nou loc vacant la echipa naţională.