Românii și echilibrul religios

Instituția bisericii are, periodic, accese de participare activă la viața socială. Și nu mă refer la menirea sa în societate așa cum o înțelegem cu toții, ci la amestecul în treburi mai degrabă laice și de multe ori necurate. Nu voi scrie astăzi despre declarații, atitudini și orice alt tip de propagandă de campanie electorală, deși tare mă mănâncă degetele. Așa cum societatea românească e ruptă în două, la fel Biserica se balansează între încredere și neîncredere, fără a se suprapune neapărat peste cele două emisfere ale societății. Se discută mult și cu patos dacă suntem sau nu un stat laic, dacă e important sau dacă ar trebui să conteze faptul că românii sunt ortodocși, dacă e bine ca religia să fie studiată în școli. E o chestiune care animă spiritele și evidențiază extremele. Și totuși România, din acest punct de vedere, e o țară destul de echilibrată. Nu suntem ca Olanda sau Marea Britanie, dar nici ca Grecia sau Spania. Potrivit Wikipedia, deci o sursă nu foarte sigură, 42% dintre olandezi nu sunt credincioși. 29% sunt catolici, iar restul de multe alte feluri. În principiu, nu li se potrivește mai deloc zicala „crede și nu cerceta”. În ceea ce privește religia în școlile publice, nu este prevăzută predarea nici unei religii, cu excepția cazului în care părinții solicită asta, iar dacă se întâmplă, profesorii sunt desemnați să predea religia și sunt plătiți de… biserica locală. Vedeți vreo asemănare cu România? Nicicum. Asta nu înseamnă că țara noastră e la polul opus. În Grecia, țară eminamente ortodoxă, dar mult mai occidentală decât România, prin istoria ultimelor decenii, se întâmplă lucruri de neimaginat la noi. De pildă, copiii își încep cursurile în fiecare dimineață cu o rugăciune. Unii vor spune foarte bine și totuși, imaginați-vă că nu e ca atunci când noi, pe vremuri, cântam imnul în clasă, înainte de prima oră. Operațiunea e mult mai amplă, se derulează în curtea școlii, unde se adună toți copiii, din toate clasele, iar rugăciunea, ortodoxă desigur, o spune unul dintre elevii buni, la microfon. Dacă cineva ar propune ca acest ritual să aibă loc în școlile din România, e greu de imaginat cam ce dezbateri s-ar stârni și ce sorți de izbândă ar avea. Cât privește predarea religiei în școli, desigur, se întâmplă. La cerere, însă, copiii nu sunt obligați să participe. Adică, aproximativ anapoda față de Olanda, ca să folosesc un cuvânt grecesc. Personal nu cred că societatea românească, oricât de ortodoxă ar fi ea, este gata să adopte o astfel de măsură precum cea cu rugăciunea în curtea școlii. Grecii, în schimb, nu au nimic de obiectat pentru că ei sunt cetățenii pe ale căror buletine era, într-o vreme, trecută religia și ai căror reprezentanți în Parlament sunt obligatoriu și câteva fețe bisericești. De aceea spun, România este încă o țară echilibrată din acest punct de vedere, așa că patima nu-și are sensul indiferent de care parte ne aflăm.