Lucian AVRAMESCU

O grandilocvență apelpisită, ar fi zis pesemne Tudor Arghezi, atent la nuanțele subțiri care încap într-un gest. Marți, în impunătoarea clădire făcută de Ceaușescu pentru a primi mai mulți turiști azi decât Delta și unde se face  și ceva pelerinaj politic autohton, din patru în patru ani, a fost sărbătorită admiterea noastră în NATO, moment de la care, iată, s-au făcut zece ani. Apărați strașnic de aliații noștri, n-am cunoscut în acești ani, ca și în alții, dacă e să fim cinstiți, agresiuni extraterestre și nu ne-au mâncat încă rușii. Lumea bună s-a suit în Parlament să cuvânteze elogii, iar sala s-a simțit datoare cu aplauze. Un element de stranie ierarhie mi-a atras atenția, de parcă lumea n-ar fi știut că ăl mai de sus e domnul Băsescu, președinte și șef peste tot ce suflă și răsuflă în România. I-au mai pus și ceva mai înalt sub șezut! Îl bănuiesc de inițiativa pleonastică pe domnul Zgonea. Președintele a fost cocoțat într-un jilț regal, mai lung ca toate pe înălțime, cu zorzoane de lemn sculptat, impunând și transmițând măreție. Începând eu cu ce ar zice autorul ”cuvintelor potrivite”, mă gândesc la portretul făcut regelui Carol I în strană, la biserică, duminica, unde majestățile erau nelipsite. Regele, în scaunul lui domnesc, părea mai înalt ca toți și întruchipa, prin nemișcare, însăși statuia suveranului. Dacă slujba ținea patru ceasuri, regele putea sta nemișcat și părea a nu clipi, ceea ce, trăgând cu coada ochiului, încerca și nepotul lui Ferdinand, așezat alături. Am făcut, fără să vreau, comparații în minte și m-am chinuit să-l aproximez măreț pe domnul Băsescu, așezat în scaunul înalt adus de domnul Zgonea. Ceva nu se lipea. Președintele, nu pentru că a fost demis, ci pentru că asta e dimensiunea sa psiho-corporală, s-a fâțâit pe scaun, a tras cu coada ochiului, iar când n-a mai avut nimic de inspectat, nici măcar propriile unghii, a căzut într-un fel de toropeală bleagă. Cocoșat în jilț, domnul Băsescu părea nu statuia președintelui, ci caricatura sa.

I-am ascultat pe toți vorbind și mai ales pe președinte, sperând la o iluminare legată de eveniment. A citit un text și, contrar stilului său de avântată oralitate, la fiecare trei cuvinte a bâlbâit unul. Frate-meu, care-i caricaturist și asculta discursul din mașină, m-a întrebat dacă-i beat. Nu e, i-am spus eu, sigur pe mine. Îl cunosc bine, acum nu-i nici măcar pișcat, de-aia stătea pesemne blegit în scaun, fiindcă n-a apucat să se dreagă de cu zori. NATO l-a prins nereparat. Explicația bâlbelor e alta. Domnul Băsescu nu-i deprins cu cazna lecturii. Ceea ce ți se pare ție bâlbă din motive adesea nimerite, acum e doar din pricina agresivității textului scris față de personajul din Deal, în conflict mereu cu foaia de hârtie mâzgălită de caligrafia literelor de tipar sau de mână. Când iese din pagină, e el. Se comportă ca un prizonier fericit, evadat din pușcăria literelor. Vorbește apăsat, pune aer între cuvinte, face strategice pauze pentru a sublinia netrebnicia unui adversar sau un merit personal care se cuvine aplaudat. Când citește, da, pare dacă nu beat, măcar mahmur. Se opintește să încheie iute, iar textul, întotdeauna scris de alții, îi e inamic și-l dușmănește. De pe foaie, pe bietul președinte, obligat la o insuportabilă caznă, îl privesc ochii sașii ai literelor, băga-și-le-ar undeva ăi de le-au scornit. Reîntors pe tronul regal, adus acolo spre a sublinia o virtute și a trage o linie de demarcație între el și muritorii de rând din Parlament - miniștri, premieri de ieri și de azi, președinți care l-au premers, altețe regale - domnul Băsescu a părut ca la început, adică afișând măreția incomodă a unui șoarece obligat să fie rege. M-am străduit să-mi impun respectul pe care-l pretindeau momentul aniversat, clădirea și, nu la urmă de tot, jilțul transportat cu râvnă supusă de bietul domn Zgonea. Nu știu dacă mi-a ieșit!