Cu prilejul deschiderii celei de-a XVIII-a ediții a Târgului meșterilor populari din incinta Muzeului Satului Bucovinean, de pe platoul Cetății de Scaun a Sucevei, au intrat în circuitul de vizitare două noi obiective din muzeul în aer liber, și anume casele Volovăț (casă din „cununi de bârne”, din zona etnografică Rădăuți, din anul 1860, care găzduiește un atelier tradițional de țesut) și Rădășeni (o locuință de pomicultor, din zona etnografică Fălticeni, din sec. XX).
„Patrimoniul arhitectonic de factură populară din Țara de Sus… imaginat ca o sinteză, model al satului bucovinean”
Dacă cele două așezări sunt menționate, pentru prima dată documentar, în ani apropiați, de cancelaria aceluiași voievod, este vorba de Alexandru cel Bun (Volovățul apare într-un înscris din data de 13 decembrie 1421, prin care Alexandru cel Bun și fiul său Ilie dăruiau fostei soții a voievodului Rimgaila „târgul Siret și Volhovețul cu satele și cătunele, cu mori și heleștee, vămi, datorii, produse și cu toate veniturile”, iar Rădășeniul este menționat la 16 februarie 1424, într-un act de danie al voievodului către popa Iuga), după ocuparea și anexarea părții de nord – vest a Moldovei de către Imperiul Habsburgic (1775) cele două așezări nu s-au mai aflat în interiorul aceleiași țări.
Volovățul, cu biserică ctitorită de Ștefan cel Mare în anul 1502, își înscrie numele pe hărțile Bucovinei (numele și renumele pentru că aici a luat ființă, în anul 1877, primul cabinet de lectură din Bucovina), iar Rădășeniul (cel pe care arhimandritul Timotei Aioanei l-a numit „o grădină a Raiului”) devine, imediat după intrarea Bucovinei sub sceptrul habsburgic, capitală a zonei din hotarul Moldovei, întrucât aici s-a fixat isprăvnicia ținutului de nord.
O întrebare de jos în sus, venită din partea unor vizitatori ai muzeului de pe platoul Cetății de Scaun a Sucevei, este firească: mai avem de-a face cu Muzeul Satului Bucovinean, sau îi spunem de-acum Muzeul Satului din Țara de Sus, ori mai bine Muzeul Satului?
Dar și cu Țara de Sus s-ar crea confuzii, pentru că, chiar pe pagina web a Muzeului Bucovinei, la secțiunea Muzeul Satului Bucovinean (?) ni se spune că această locație „pune în valoare patrimoniul arhitectonic de factură populară din Țara de Sus”, menționându-se apoi faptul că „imaginea de ansamblu a muzeului reflectă organizarea și activitatea complexă a unui sat, imaginat ca o sinteză, model al satului bucovinean”.
Motivație: „Rădășeniul este la granița cu Bucovina”
Pentru cei care cred că și Fălticeniul se circumscrie Bucovinei (?!) n-ar fi nici o problemă, dar pentru cei care sunt în temă ar fi nevoie de-o justificare a prezenței casei din Rădășeni în incinta acestui muzeu.
Directorul Muzeului Bucovinei, Constantin-Emil Ursu, o dă pe scurt: „Rădășeniul este la granița cu Bucovina”. Asta știm și noi și a spus-o frumos fălticeneanul Aurel George Stino, care scria (în „Cuget clar”, 1934) că de pe dealul Cetățuia al Rădășenilor „ochii se pierd departe peste lanuri și dealuri, până în Bucovina”.
Constantin-Emil Ursu face precizarea că obiectivul (casa din Rădășeni, care provine din zona etnografică Fălticeni – deci din afara perimetrului Bucovinei – casă de locuit cu două camere și bucătărie de vară, construite din bârne de brad îmbinate la colțuri în cheutori, lutuite pe „pureci” și văruite) a fost achiziționat cu ani în urmă de fostul director al instituției muzeale, Ioan Cocuz. „Pentru că zona Fălticeni – spune el – este o microregiune pomicolă de la granița cu Bucovina, noi am amplasat această casă în livada din incinta muzeului în aer liber. Este un mod de a le oferi vizitatorilor un cadru comparativ, de a vedea cum sunt casele din această zonă în comparație cu cele din arealul bucovinean”.
Acum, că avem o explicație, nu ne rămâne decât să încheiem zâmbind, spunând că locuitorii din Rădășeni, gospodari, desigur, și proprietari de livezi cu meri, oameni cu stare întrucât, așa cum scria Sadoveanu, „roada pomilor se preface în argint sunător”, își datorează bogăția și pentru că sunt ceva mai zgârciți și nu-s așa mărinimoși ca bucovinenii. Flăcăii aveau și-o strigătură pentru fete, vizavi de „cărpănoșenia” rădășenenilor: „Fetele din Rădășeni / Îs iernate cu strujeni, / Și-s varate cu tărâțe, / Le curg ochii ca la mâțe”.
Au fost însă darnici cu această casă (dacă nu cumva au vândut-o pe bani buni) pe care o putem vedea într-un muzeu care-și poate schimba de acum denumirea.
