Mircea Radu IACOBAN

Ne aflăm în anul Caragiale. Dac-ar fi să ne ghidăm după consistenta încărcătură de comedie, atât de proprie societății românești, atunci viețuim de multișor, la propriu, într-un an Caragiale... perpetuu! 2012 ne aduce câteva deslușiri de istorie literară privindu-l pe Conu’ Iancu, despre care ziceam că s-a spus mai tot ce se putea zice. Cum încă din școală știm, comediograful a avut parte, la începutul veacului XX, de o bizară, răsunătoare și revoltătoare acuzație de… plagiat. Un oarecare Caion l-a învinuit, în paginile „Revistei literare”, că ar fi... copiat pur și simplu drama „Năpasta” după o piesă a autorului ungur Istvan Kemeny: „doar titlul piesei este schimbat, restul este furat pe de-a-ntregul”. Firesc, învinuitul îl cheamă în judecată pe neobrăzatul Caion, care recunoaște că... nu există nici un Istvan Kemeny, dar „Năpasta” ar fi fost copiată, de fapt, după drama lui Leon Tolstoi „Puterea întunericului”. Cum și această acuză s-a vădit a fi fantasmagorie, Caion se alege cu trei luni de închisoare, cu amenzi și, desigur, o porție zdravănă de oprobriu. (Va fi achitat la recurs!) Iată că, într-o revistă din Bacău („Vitralii” – din păcate, cu circulație restrânsă) aflăm, datorită lui Mircea Coloșenco, că, în chiar anii aceia, taman Caragiale fusese plagiat fără rușine... în Țara Luminilor! Ziarul „Epoca”: „Iată, în sfârșit, și un autor dramatic român furat de un străin!” Era vorba despre un publicist parizian, De Lorde, căruia i se reprezenta la un teatru de pe Sena piesa „L’Idiot” – nimic altceva decât „Năpasta” lui Caragiale! De Lorde încearcă să se dezvinovățească... mutând accentul scandalului: n-a plagiat un autor român, ci scrierea unui dramaturg german. Care s-a dovedit a fi fost un gazetar de la un ziar german... din București. Așadar, dublu plagiat: neamțul direct din Caragiale, franțuzul, „par l’intermede”. De data aceasta, Caragiale a tăcut mâlc și n-a mai recurs la justiție: De Lord îi făcea o reclamă nemaipomenită! Fără „L’Idiot”, mai nimeni n-ar fi auzit, în capitala Franței, de I.L. Caragiale… Șirul întâmplărilor nu se oprește aici – urmează alta, și mai gogonată: în 1912 (anul morții lui Caragiale), la teatrul parizian „Variétés” are loc premiera piesei „Un soire de Pâques”, semnată de Albert Keim și Alfred Gragnon. Pe afișse făcea mențiunea „o legendă română” (!). Era vorba, evident, despre localizarea și adaptarea nuvelei „O făclie de Paști”, unde Gheorghe-i rebotezat Jean, și Leiba, Avram. Se pare că și aici ne aflăm în fața unui plagiat „cu mantinelă”, fiindcă mai întâi apăruse, în traducere franceză, proza sfeterisită direct din opera lui Caragiale de un personaj dubios, Clarnet, anterior expulzat din România. Cum păgubitul, decedat la Berlin, nu mai avea cum să-și apere drepturile flagrant lezate, sarcina au preluat-o, fără prea multă convingere, gazetarii. Care, înainte de toate, s-au mirat peste poate că rolul evreului în spectacolul parizian l-a jucat compatriotul nostru, marele De Max. N-ar fi trebuit să fie el primul care să denunțe furtul literar?... În cele din urmă, pe afișs-a trecut numele adevăratului autor – Caragiale.

Care ar fi morala? Iat-o: românii percutează cu grăbire când e vorba despre o presupusă culpă a unui autor autohton (gemeau ziarele de comentarii la adresa „plagiatului” inventat lui Caragiale!) și-și domolesc suspect vehemența când cel evident tâlhărit este un scriitor român. Aflăm abia acum ce și cum, după scurgerea unui veac de la infamiile cu „Năpasta” și „O făclie de Paști”.

De fura Caragiale, se scria de mult în manualele școlare!