Directivele internaționale impun ca persoanele care suferă de un handicap locomotor să se bucure de drepturi speciale. Este o atitudine absolut firească, spun cei mai luminați dintre noi, bătând în lemn sau încrucișându-și deștele, dacă nu au nici un obiect de lemn la îndemână. Este o compensație plătită celor cu care soarta a fost neîndurătoare.
Vorbind deschis, oricare dintre noi sau dintre cei apropiați nouă poate ajunge într-un scaun cu rotile sau într-o altă situație critică de lungă durată, care să îi afecteze în primul rând demnitatea de om. Se poate întâmpla oricui, se poate întâmpla oricând. Se poate întâmpla în secunda unui ceas rău, în urma unui accident, a unei boli sosite din senin…
Din această cauză, drepturile persoanelor cu handicap sunt consfințite prin legi unanim acceptate. Ele sunt respectate cu strictețe, deși pe aici pe la noi mai apare câte un prostălan de valoare națională, care-și parchează mașina pe locurile cuvenite acestora, cu nonșalanța cu care un animal fără dresaj trântește câte un pipi epocal, exact într-un loc unde se cuvine mai puțin. Dar și țoapele astea sunt pe cale de dispariție.
Persoanele cu handicap au probabil spații rezervate – cu suprafață mai redusă ori mai amplă – și în emisiunile românești televizate și în presa scrisă. Altfel nu văd de ce lui Silviu Prigoană – care, după cum se cunoaște, poartă ca proteză un picior întreg făurit din metal – i se alocă timp de emisie, ori de câte ori simte nevoia să se ia de păr cu aleasa inimii dumisale. Și noi mai avem certuri în familie, dar nu ținem să ne dăm în stambă.
Altă explicație nu există și nu poate exista. Chiar nu se poate sfădi niciodată insul ăsta cu genă de scandalagiu, fără să fie tratat cu pălăria în mână de posturile de televiziune și de ziare?
Chiar trebuie să contemple telespectatorii toată mizeria din cuplul unor mari zerouri perfecte?
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
