Pe urmele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

În marea lor majoritate, mișcările sindicale sunt egoiste și superficiale. Protestul proletarilor vizează doar ce îi doare pe ei, fără să se plângă și de cauzele pauperizării lor continue. Doar clipa de față îi interesează. Creșterea salariilor, siguranța locurilor de muncă și altele în aceeași gamă.
Ceferiștii au o mare experiență în domeniul protestelor. Să nu uităm că liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, de pildă, a fost un vajnic ceferist, cu minte puțină, dar hotărâtă.
În ultimii ani, ceferiștii protestează fără rețineri, când e cazul și când nu e cazul. Dacă se enervează, îi apucă greva cum i-ar apuca de exemplu o migrenă sau o tulburare a intestinelor care îi grăbește la toaletă. În asemenea cazuri, ei protestează pe loc, oprind trenurile câteva ceasuri în gări sau pe traseu, cum s-a întâmplat luna trecută.
Mai puțin se știe că trenurile românești circulă nu cu vitezele celor din perioada interbelică, ci chiar mai lent ca atunci. Sună neverosimil, dar câteva cifre sunt grăitoare. De exemplu, în anul 1938, distanța dintre București și Timișoara era străbătută în 8 ore, față de mai bine de 12 ore acum. De la București la Constanța se făceau 2 ore și 15 minute, față de mai bine de 4 ore cât cere călătoria în zilele noastre. Să mai vorbim de întârzierile cu toptanul, care au devenit regula circulației pe căi ferate? Să amintim de riscurile la care se expun călătorii, unii sfârșind în accidente cauzate de starea lamentabilă a șinelor și a garniturilor?
Sindicatele nu au protestat niciodată față de aceste realități concrete. Superficiali și egoiști, liderii oamenilor muncii nu au văzut o legătură între durata călătoriei cu trenul și scăderea permanentă a numărului de pasageri. Nu i-a interesat în ce condiții circulă plătitorii de bilet. Ei au știut doar să ceară lefuri și posturi lipsite de amenințările șomajului, fără să îi intereseze cauzele care au condus la regresul șandramalei în care-și desfășoară activitatea.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.