La noi, viața busturilor a fost adesea periclitată, inclusiv de tâmpă fărâmare întru seacă trimitere la Remat făr-de vreun temei… ideologic (cazul celor trei statui din Parcul Copou), dar unele au dispărut fără zgomot, pe neștiute și-n tăcere. Nici o vâlvă n-a produs retragerea de pe firmament a lui Ilie Pintilie, onorat cu statui, străzi, case memoriale, și-n Capitală, și-n Iași, și prin Ardeal. Bustul lui merita păstrat cumva în vreo magazie, fiind o ciudățenie-unicat: a fost creat „în colectiv” (!) de către un sănătos „grup de tovarăși” ce a prestat în total 520 de ore muncă voluntară! (Indirect, Ilie Pintilie îi datorează lui Păstorel trei ani de pușcărie pentru epigrama ce-a izvodit-o când, la București, strada „Bonaparte” a devenit… „Ilie Pintilie”: „Mai credeai tu, mă Ilie / C-ai s-ajungi așa departe, / Să-l dărâmi pe Bonaparte?”).
Nu putem rămâne pe glumă și-n cele ce urmează, fiindcă se vor atinge sensibilități profunde ale unor tristeți românești. Cum se știe, cimitirul din preajma bisericilor fiind teren privat, n-are cum fi atins de obrocul IICCMER. Numai că la noi… se poate. Și tot la noi… nu se poate! Interzis la români, făr-de probleme pentru ne-români! Bustul din București al lui Antonescu a fost așezat în cimitirul bisericii din Calea Vergului, fiindcă întreg monumentul e-o ctitorie a fostului conducător al statului. Cu siguranță la cererea IICCMER, bustul a trebui să fie mai întâi acoperit cu tablă (!), apoi cărat într-un beci… unde-i și-acum. Timp în care bustul lui Horthy a fost ridicat relativ recent în curtea bisericii din Palău (Bihor, baștina lui Bolojan), fără ca satul sau biserica să aibă cea mai mică legătură cu Horthy. Decât, de ce nu, amintirea broșurii din 1940 difuzată din ordinul lui Horthy. Citez câteva rânduri: „Voi omorî pe fiecare român pe care îl voi întâlni în drumul meu… voi otrăvi fântânile,voi ucide copiii în sânul mamelor.” Nu văd nici un gest dinspre IICCMER!
N-am fost și nu-s fan Păunescu, pentru simplul motiv că nu agreez poezia gălăgioasă, dar asta-i altceva. Mi-a telefonat odată spre a-mi cere un articol despre Vieru. A început convorbirea cu fraza „Știu că între noi doi există o răceală, dar te rog să…” „Răceala” era veche. La trei ani după ce, în 1978, publicasem la „Junimea” întâia carte a lui Gigore Vieru, apărea a doua, Izvorul și clipa, pe pagina de gardă a căreia se menționa antologie de Mircea Radu Iacoban. Păunescu m-a interpelat revoltat: „Cum asta antologie? Antologhezi un autor întor în viață? Îi încalci dreptul fundamental de a-și construi cartea cum dorește, asta-i o imixtiune în…” etc., etc. De fapt, semnasem în pagina de gardă fără să cunosc cuprinsul cărții, la rugămintea directorului Editurii bucureștene „Albatros”, Sântimbreanu, care mai voia pe cineva alături solidar întru publicarea unui scriitor român cetățean incomod al Uniunii Sovietice. (Sunt precauții de neînțeles acum, cu alt prilej voi încerca să detaliez parcursul Orwell-ian al cărții către tipar atunci.) Probabil că am gafat propunându-i altă explicație: „De ce n-ar fi antologările oricând posibile pentru fericita selectare a creațiilor de vârf? Uite, dacă mă lași, îți construiesc o carte formidabilă de 200 de pagini din toate cele ale tale de până acum.” Adrian s-a înnegurat: „Așteaptă să mor”. De câte ori l-am mai întâlnit, dovedea că n-a uitat indecenta propunere: „Încă n-am murit, răbdare cu selecția!” Gennus irritabile și peste măsură de orgolios, poetul nu putea să accepte ideea că-i autorul unei opere inegale (și Eminescu-i inegal!) și că ar exista poeme… neantologabile. Probabil că, odată și odată, se va cuteza și această selecție, fiindcă, prea dornic să spună imediat ce are de spus, cu arderea lui explozivă, Păunescu trece și pe lângă perfecțiune. Este și nisip și destul aur în creația lui, și-ar fi păcat să nu i se rotunjească o carte a cărților lui meritat reprezentativă. Evident, dacă-i concepută cu bună credință și cu necesarul firicel de înțelegere pentru poetul autentic mutat definitiv la Bellu… Și o singură poezie-testament nepublicată, găsită în arhiva poetului, ar putea readuce „cazul Păunescu ” în actualitate! Atât creația, cât mai ales biografia bardului de la Bârca oferă suficiente temeiuri fie pentru a-l privi cu prețuire, fie pentru a-l tăvăli în invective. Ceea ce s-a și întâmplat, între cele două extreme oscilând tonalitatea materialelor de presă care i-au fost consacrate cu prilejul despărțirii definitive din decembrie 2010, de la impardonabila emisune cu care l-a „onorat” Rodica Culcer la TVR, și până la fel de puțin justificabilele elogii exaltate din paginile revistei „Flacăra lui A.P.” Ca de obicei adevărul pâlpâie… la mijloc. Circulă pe internet o poezie păunesciană inedită, intitulată „Marș de adio” și închinată „colegilor mei mârlamentari”(!) Respectiva satiră dezvăluie faptul că adevărata cauză a idiosincraziei oficiale nu-i tocmai cea afișată rezumabil prin sintagma „poet de curte” – mult mai deranjantă acum decât Cenaclul Flacăra de odinioară. (de altfel, într-o altă formulă, reluat). Este o poezie evident imperfectă, scrisă cu grăbire, dedicată, zice-se, tuturor parlamentarilor, deși i se poate atribui mai degrabă o adresabilitate directă: factorii puterii. Păunescu, ajuns abia acum parlamentar, arată cu degetul în dreapta și-n stânga, excluzîndu-se, desigur, pe sine, spre a acuza fără cruțare „famenii din stirpea cărora”… și așa mai departe. Înainte, își proteja cât putea scrierile în fața Cenzurii sub obrocul „ori totul, ori nimic!” – la urma urmei, credința în propria creație e-o virtute, dar Păunescu propunea și un soi de troc evident discutabil: pe de o parte oferea „Marelui cârmaci” un panaș de elogii calpe în care de mult nu mai credea nimeni, de cealaltă primea îngăduința rostirii publice a unor adevăruri de mult lăcătuite. Asta a fost lupta lui, dreptă în substanță, strâmbă prin mijloacele alese campaniei. Merita? Poate că da, poate că nu: omagii șiroiau din belșug, numai că ale lui Păunescu aveau și o finalitate cu efect invers. O posteritate restrictivă acceptă să păstreze numai amintirea unora, ștergându-le total pe celălalte.
Întregul demers de azi e știrb, fiindcă discutăm despre un scriitor uitând tocmai atributele de ordin literar, translând totul în postata incertă a politicii. Nimeni dintre cei angajați în discuția de acum n-a postat în comentariile demonstrațiilor decât versuri acuzabile ori salutabile politic, și nici unul memorabil ca fapt literar – sau nu l-au citit, sau le consideră inutile în context. Or, când se aduce en fanfare în agora un condeier, opera literară este prevalentă în orice decizie. Peste ani, doar ea rămâne, restul contextului gălăgios de odinioară și de azi se mistuie în neant. Dacă Păunescu n-ar avea-o, atunci ar merita retras bustul din Grădina Icoanei. Da-l are.
Îmi îngădui să încheie citind (din „Dilema”) un scurt fragment al unui fericit text postat de Adrian Cioroianu în momentul definitivei plecări a poetului: „În calităţile şi-n contrastele sale, în tumultul şi-n sensibilitatea lui, în ambiţia-i de-a fi peste tot şi-n ascunzişurile lui periodice, acest om n-a avut nimic ordinar. În el s-a strâns ceva din flacăra şi din melancolia unei jumătăţi de secol XX şi, după cum Istoria l-a urcat sau l-a coborât, iată-l intrând şi pe el în istoria României recente, pletos şi rubicond şutând spre o poartă pe care tot el se repede s-o apere.”
