Asta ne mai lipsea – un scandal pe marginea statuii (de fapt, bustului) lui Adrian Păunescu! Primăria sectorului 2 a decis reașezarea pe soclul din Grădina Icoanei a bustului retras încă în 2012. E de bine, e de rău? Protestează la fel de vehement ca și atunci IICCMER, instituția menită să gestioneze investigarea crimelor comunismului și memoria exilului românesc. Care-i aflată în subordinea Secretariatului General al Guvernului, deci, direct lui Bolojan – asta-i mai trebuia acum premierului demis! IICCMER-iștii, de-o vreme cam făr-de obiectul muncii, au obținut în 2012 retragerea bustului, fără să revină acum cu niscaiva argumente rezultate pe urma propriului lor efort de cercetare. Consideră, probabil și cu ceva temei, că nu-i nimic de discutat (ba ar fi!), iar cele spuse în 2012 rămân „bune-n grad: „omagierea în spațiul public a unei persoane care a avut un rol important în promovarea propagandei regimului comunist și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu este incompatibilă cu respectul datorat memoriei victimelor dictaturii comuniste”.
Numai că de atunci a trecut mai mult de un deceniu, lumea s-a mai dumirit (vezi cazul Goga de la Iași), spectrul Woke pândește de peste ocean, amintirea miilor de bucureșteni care l-au omagiat pe Păunescu la ceremonia înmormântării încă dăinuie, bună parte dintre tinerii de atunci îl prețuiesc – numai că, în general, deciziile repezite și abrupte în alb/negru s-ar cuveni să îngăduie în anul de grație 2026 revizuiri și nuanțări.
Despre bust în sine, mai nimic de spus. În ciuda tuturor strădaniilor, încă n-am izbutit să aflu numele sculptorului. Din câte am putut desprinde din imaginile momentului (re)inaugural, nici nu-i menționat pe soclu. Motivele nu le cunosc, dar pot fi însă bănuite. N-aș zice că-i o lucrare de menționat printre vârfurile plasticii noastre: bronzul cu pricina propune mai degrabă o făptură sacerdotală, justificată oarecum și ea până la un punct, da-i lipsită de sugerarea dinamismul fervent și exuberant propriu personajului. Un bust oferă sculptorului puține posibilități de exprimare dincolo de necesitatea dintâi, păstrarea deslușită a liniilor, conturelor și detaliilor. Puțini sculptori cutează și altceva, iar fotografiile cu pricina n-ar fi acceptate nicidecum în actele de identitate. E-un bust onorabil, fără pretenția de a-și justifica singur menținerea personajului pe soclu (sunt cunoscute astfel de lucrări prin mari cimitire orgolioase, unde postamentul e mai valoros decât efigia ce-l ocrotește). Nu-l mai ia nimeni în seamă atunci când intră în scenă personajul întruchipat în „bronzul eternității” (cum se vede, formula este evident cariată de avatarurile istoriei contemporane).
În 1940, marele Mestrovici a dăltuit un bust al lui Antonescu. Merită distrus fiind vorba de Antonescu, ori păstrat fiind un Mestrovici? În vremea când lucram la Chișinău, primul lucru pe care-l vedeam în fiece dimineață deschizând fereastra hotelului „Cosmos” era impunătorul monument al lui Kotovski, semnat de patru sculptori locali. Kotovski este un fost comandant în Armata Roșie, de fapt un bandit ordinar ce organiza jafuri între Chișinău și Odesa. Fiind unanim considerată una dintre cele mai valoroase statui ecvestre ale Europei, a fost declarată de neatins la Chișinău prin hotărâre guvernamentală. Domină neclintită și azi într-unul din cele mai valoroase perimetre ale capitalei moldave.
În cazul nostru, al bustului din Grădina Icoanei, avem de a face cu o lucrare meșteșugărească onorabilă, dar incapabilă să justifice prin sine prezența într-un spațiu public rezervat amintirii valorilor neamului. Tot greul îi rămâne lui Păunescu, chemat total neelegant de pe lumea cealaltă să-și justifice prezența pe soclu. Eu unul zic c-ar putea-o face, dacă relația om-operă nu va mai fi atât de rigid și de școlărește înțeleasă, doar în alb și negru. N-avem un șubler care să stabilească făr-de dubii astfel de dispute, un soi de VAR al moralității, relația dintre bine și rău în cazul lui rămânând la discreția oricui – fie știutor al chestiunii, fie printre neaveniți care se bagă în seamă … ca să fie luați în seamă.
În noiembrie 2010, Ateneul Român era încolăcit de o respectabilă coadă, cum n-am mai văzut, iertată fie-mi comparația, decât la moartea lui Dej! Mulțimea de oameni simpli veniți să aducă o floare la catafalcul lui Adrian certifica împământenirea „fenomenului Păunescu”. Cel care a readus în limbajul radioului și televiziunilor noastre cuvinte considerate „expirate” și demonetizate, dacă nu chiar pernicioase, precum „patrie”, „patriotism”, „românism”, „națiune” și, de ce nu, „naționalism”, rostite de astă dată deloc surdinizat. Masiva prezență sugera și un protest subînțeles. A-l trece în contul nostalgiilor suspecte este mai mult decât eroare, fiindcă mesajul subiacent pare mai complex: globalizare nu înseamnă de-românizare, ura nu construiește, conotațiile politice falsifică scara de valori, „noi suntem români” nu-i înjurătură și așa mai departe. Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaștem că Păunescu a fost un luptător, printre puținii care au avut curajul, într-o lume a lașității și traseismului politic hăbăuc, să-și păstreze crezul, amendabil sau nu, până la capăt. Rătăcirile lui pot fi explicate: mai întâi, credința lui, și numai a lui, în „înnoitorul” din 1965, urmată de dezamăgiri în cascadă, apoi necesitatea (foarte greu de înțeles azi) de a semnaliza la stânga pentru a cuteza cel mai mărunt pas în cealaltă direcție – vor mai fi și alte motivații, care, desigur explică, dar nu scuză până la capăt.
La fel de nescuzabilă este și ignoranța noastră față de gesturile curajoase, de certă unicitate, ale celui care, în plină înflorire a cultului personalității și a minciunii oficializate scria Lumea nu se poate cuceri / Umflând la cifre și mimând tumulturi (1979). Știm doar ce i s-a publicat, ignorăm, prin forța împrejurărilor, ce i s-a cenzurat. Cum ar fi (citisem în manuscris): V-am spus, cetățeni analfabeți/ Să luați aminte și să țineți minte/ Dar nu știam că v-ați născut și surzi/ Și scoateți arma când vedeți cuvinte.
Sunt foarte multe de spus și pro, și contra, voi continua în tableta viitoare.
