Nu-i prea multă regulă printre hârtiile mele, dar unele le-am bine-păstrat și iată-le ajutând cât de cât la deslușirea unor enigme vechi. Până se va scrie cartea Cum trăiesc scriitorii români se poate reciti cu folos Cum mor scriitorii români, o cercetare serioasă apărută ceva mai demult, cu belșug de informaţie inedită. Este datorată lui Aurel Sasu şi a fost publicată la Editura Casa Cărţii de Știinţă din Cluj.
Începând cu cronicarii şi terminând cu cele mai recente decese scriitoriceşti, sunt analizate ultimele clipe ale câtorva zeci de condeieri români (inexplicabilă absenţă: Mihail Sadoveanu, pe marginea morţii căruia presa încă fabulează aiuristic), spre a se desluşi „Cum şi-au trăit scriitorii moartea raportată la ideea de tragedie, curaj sau sacrificiu. Sunt atât de multe cazurile paradoxale într-o literatură: pe unii i-a ucis viaţa, pe alţii nu i-a putut muri moartea.”
Parte dintre destinele evocate capătă, în urma unei analize tip dicţionar literar efectuată cu precizie şi meritorie capacitate de sinteză, un adaos de contur caracterologic şi o instalare mai dreaptă într-o ierarhie valorică încă şubred aşezată. Multe ar fi de spus şi de scris pe marginea acestei originale „cărţi a morţilor” citită cu reală emoţie, fiindcă pe destui dintre cei care nu mai sunt pe astă lume, evocaţi aici, i-am binecunoscut personal, unora chiar patronându-le debutul.
În revista „Cronica” nr. 9/1967 scriam despre Ion Petru Culianu: „Am, în momentul publicării primei schiţe de Ion Culianu, convingerea fermă că elevul de 17 ani are, chiar în această secundă zero a pornirii de pe rampa de lansare, ceva de spus – şi o face cu sinceritate, sensibilitate, talent. Nu ştim cum va evolua, care-i va fi destinul în lumea literelor. Ne facem însă datoria de a-l prezenta acum cititorilor, ajutându-l să treacă mai devreme cu un ceas pragul dificil al debutului.” Culianu n-a uitat și peste mulți ani am primit de la el, aflat atunci la Gröningen, o caldă și respectuoasă scrisoare de mulțumiri. Reproduc ultimele rânduri: „Îmi amintesc cum, de mult de tot, timiditatea l-a împiedicat pe tânărul debutant lansat de Dvs. să vă mulțumească ca lumea pentru bunele cuvinte de atunci. Deși destinul literar al acelui adolescent e, deocamdată, stagnant, totuși el își îngăduie să vă mulțumească tardiv” (Groningen, 9 februarie 1991). Și tocmai lui Culianu i se atribuie, în cartea lui Sasu, un spaţiu mult mai generos decât celorlalţi scriitori evocaţi (cu o excepţie: cazul Labiş), în intenţia de a lămuri cât de cât circumstanţele asasinatului din 1991. Nu pentru a desprinde o concluzie definitivă, ca-n ultima scenă a unui roman poliţist, ci barem pentru a trece în revistă sumedenia de ipoteze, fiecare cu procentajul ei de probabilitate şi credibilitate.
De altfel, unul dintre meritele cercetării Cum mor scriitorii români este acela că sunt analizate cu un plus de insistenţă decesele „suspecte”, pe marginea cărora s-a stârnit atâta vâlvă în ultimii ani (şi la care ne-am referit de mai multe ori în spaţiul acestei rubrici, vorbind despre Eminescu, Labiş, Sadoveanu, Ulici, Preda, Cezar Ivănescu ş.a.). Pe bună dreptate, autorul semnalează faptul că avem parte de „o literatură de incriminări, speculaţii şi scenarii ale asasinatului politic”. România ar fi devenit ţara care-şi masacrează cu voluptate scriitorii! Cred că, în cazul Labiş, pentru întâia oară sunt înmănunchiate toate documentele şi mărturiile existente, cititorul fiind lăsat să decidă singur cui şi cât credit acordă. Nu se sugerează o concluzie, nu se induce o anume acuză, ipoteza accidentul nefast impunându-se aproape de la sine.
Toate ipotezele sunt inventariate şi în cazul Culianu – pare-se, pentru prima dată ordonate atât de sistematic şi de sine ira. Nu-s „decât” 12 (!) teorii menite să explice asasinatul. Prima: implicarea Securităţii. A doua: participarea unor membri din mişcarea (neo)legionară nord americană (iritaţi, cică, de decizia lui Culianu de a se converti la iudaism sub îndrumarea unor importanţi rabini din Chicago). A treia: logodnica lui Culianu, Hillary, care ar fi beneficiat de sume importante prin decesul profesorului şi care a făcut dispărute trei geamantane cu, pare-se, lucrări pregătite pentru editare. A patra: asasinare din pricina colaborării cu Regele Mihai şi eventualitatea aducerii lui Culianu ca prim-ministru la Bucureşti. A cincea (emisă de H.R. Patapievici – nu spune prea multe): Culianu „reuşise, prin inteligenţă, să cunoască chipul necunoscut al existenţei şi să devină în felul acesta un pericol iminent pentru atâtea intenţii criminale ascunse sub masca aşa-zisului «export de fericire»”. A şasea: uciderea de către organizaţia de extremă dreaptă „Gladio”, dependentă de CIA. A şaptea: opera KGB-ului. A opta: un complot studenţesc al colegilor geloşi pe evoluţia românului. A noua: crima unui student cu care Culian ar fi întreţinut relaţii homosexuale. A zecea: ipoteza drogurilor. A unsprezecea: sinuciderea (dar nu s-a găsit arma!). A douăsprezecea: omor ritual.
Concluzia lui Aurel Sasu, programatic neimplicat în acceptarea sau respingerea vreuneia dintre cele 12 teorii: „ceea ce s-a întâmplat n-a fost doar o crimă împotriva unui om, ci împotriva spiritului.”
