Monitorul de Suceava să vezi şi să nu crezi!

Vaporul

Mircea Radu IACOBAN

În tableta precedentă, dedicată incertei boeme ieşene a anilor ’50-’60 (demnă oricum de cercetat, întrucât a însemnat ceva în epocă, lăsând urme şi azi detectabile în memoria culturală a urbei) spaţiul tipografic n-a îngăduit şi referiri la realul şi puţin obişnuitul factor coagulant al fenomenului. Îl „nemureşte” inscripţia săpată pe o placă de marmură de pe zidul unei bătrâne case din chiar inima târgului: „Aici a fost cenaclul «Vaporul», frecventat de un grup de tineri uniţi întru literatură.” N-a fost amplasată oficial, de edilii urbei, ci chiar de către „mateloţii” care au găzduit şi populat pseudo-cenaclul, fiind, s-ar putea zice, o placă memorială „privată”, certificată totuşi prin implicarea Muzeului ieşean al Literaturii. Foarte aproape, pe o altă clădire, tot o placă de marmură aminteşte că acolo a locuit, până prin 1980, un apreciat medic pediatru: a pus-o familia, casa aparţinând acum urmaşilor. Zeci, dacă nu chiar sute de doctori merituoşi populează istoria medicinii ieşene; mă-ntreb dacă se poate lăsa la aprecierea familiilor amplasarea marmurei evocatoare, după cum, antitetic (cazul Ion Luca de la Vatra Dornei) dacă un privat poate fi în măsură să decidă scoaterea unei plăci memoriale cu argumentul „acum e casa mea, nu mă interesează cine şi ce a scris aici, acum eu locuiesc în ea”. Parcă s-ar cuveni să opereze şi o anume rigoare, altfel se şubrezeşte şi se confuzionează temeiurile funcţionării unei reale scări a valorilor. Discuţia în sine n-are însă cum atinge legitimitatea textului decent de pe prova „vaporului”: avem de a face cu evocarea unui episod antisistem, în constituirea căruia s-au implicat spontan foarte tineri creatori, multe dintre numele trecute în „jurnalul de bord” impunându-se apoi meritat în perimetrul literaturii noastre de azi. Fireşte, nu toate: ca şi la „Junimea”, fiinţa şi „caracuda”, cu rolul fast al planului secund în relevarea şi susţinerea celui prim. Erau destule cenacluri literare „oficiale” în Iaşul acelei vremi, numai că frecventarea lor presupunea, după cum spunea George Bălăiţă, şi el fost „vaporean”, înregimentarea într-o „gândire sectantă”. Dar şi o veghe autoritară, mergând până la supravegherea atentă din partea Securităţii. Pe puntea bastimentului comandat de Constantin Liviu Rusu, cei „uniţi întru literatură” izbuteau să se sustragă privirii bănuitoare a autorităţilor; nu era deloc puţin! Alt fost „marinar” precizează: „nimeni nu făcea politică, necunoscându-l pe celălalt.” Justificare cât se poate de logică atunci, mai ales că, după 1989, cel puţin doi dintre „vaporeni” s-a dovedit că ar putea candida cu îndreptăţire la obţinerea certificatului infamant de informator. Tot Bălăiţă: „Vaporul era de fapt un fel de casă a poeziei. Nu cenaclu.” A fost, n-a fost – oricum, conclavul prilejuia oficierea unor incursiuni dezinhibate în lumea literelor şi recurgerea la lectura unor mari texte din literatura lumii, multe dintre ele încă „fruct oprit”. Nu s-a remarcat până acum că, de fapt, nervurile care susţin bordajul vasului le-a înfiripat promoţia 1962 a Facultăţii de Filologie, în special grupa 234, care avea să furnizeze cel mai mare număr de universitari şi de membri ai Uniunii Scriitorilor decât oricare alta de până atunci. Nici pe departe, „vaporul” n-avea să fie un „salon al refuzaţilor”. Dimpotrivă chiar. I-am debutat editorial la „Junimea”, începând cu „comandantul” Liviu Rusu, pe Dumitru Irimia, Virgil Cuţitaru, Mihai Ursachi, Adrian Voica, Leon Volovici, i-am publicat frecvent pe Ioanid Romanescu, Lucian Valea, Adi Cusin, Adrian Nicolau, câţiva au fost tipăriţi la alte edituri. După absolvire risipindu-se care încotro, puntea s-a golit. Nu ştiu să fi rămas în urmă mari cărţi nepublicate. Poate doar romanul în treizeci de volume „Abrudan”, pe care se zice că l-ar fi scris marinarul „boem autentic” Eugen Andoni. N-am văzut opul şi, de fapt, se pare că nu l-a văzut nimeni, cherchez l’Abrudan! „Sinceritatea şi ancorarea aceea foarte serioasă în vis, nu în realitate, asta a făcut să existe Vaporul” – considera fosta mea colegă din grupa 234 Olga Rusu, consoarta căpitanului. Amândoi au trecut în nefiinţă, lăsând în urmă câteva cărţi serioase, temeinice, contribuţii remarcabile la descifrarea istoriei culturale a unui oraş ce a traversat varii momente dificile, între care şi perioada „strângerii şurubului” ideologic până la totala isprăvire a filetului. Cargobotul încărcat cu speranţă (adeseori naivă) şi ivit într-un Iaşi abia dezmeticit după negura proletcultismului a plutit solitar, fără sirenă şi fără lumini de poziţie; n-a ajuns să acosteze vreodată în portul libertăţii depline, dar pe urma siajul său s-a putut naviga ceva mai decis şi cu mai puţină teamă. Nu-i puţin şi, cum din păcate s-a văzut, nici destul.



Articol salvat de pe www.monitorulsv.ro, ediţia din 06 Septembrie 2018.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.