Monitorul de Suceava Să vezi şi să nu crezi!

Pescar, în Canada

Mircea Radu IACOBAN

Nepotul meu din Toronto s-a decis, în sfârşit, să-mi facă pe plac oferindu-mi o partidă de pescuit. Universitar fiind, la activ cu un doctorat canadian în ştiinţele prospectării şi cotrobăirii subsolului, cu pescuitul nu le are mai deloc. Ba chiar e convins că fiecare vieţuitoare se cuvine lăsată să trăiască în voia şi-n tihna ei, undiţa pescarului reprezentând un condamnabil atentat la armonia lumii acesteia. Totuşi, vrând să fie gazdă perfectă, îşi calcă pe inimă şi iată-ne înaintând spre nord, către zona de pescuit nr. 8 (în provincia Ontario sunt, de toate, 29, fiecare cu regulamentele ei, teribil de amănunţite şi de riguroase). Mi s-a părut ciudată ora plecării (10 dimineaţa?), obişnuit fiind, acasă, cu ceasul ochilor cârpiţi, când tot oraşul doarme şi pescarul îşi începe ziua de muncă din ceţurile celui mai deplin întuneric. Aflu că e regulă generală: în provincia Ontario se pescuieşte sportiv doar între orele 12 şi 24. Taman în zorii zilei, când peştanii „muşcă” cel mai abitir, balta e-nchisă – probabil, tocmai pentru a se proteja răstimpul micului mare dejun, altă explicaţie nu găsesc. A doua uimire, la achiziţionarea permisului de pescuit: o zi costă 58,06 $, iar trei zile... doar 33,92 $. Nu-nţeleg cum vine asta, nici nu mai întreb, toate încep să fie prea ciudate şi complicate! Următoarea oprire, pe marginea şoselei, în dreptul unui automat de râme. Bagi un dolar, apeşi butonul şi primeşti un generos buchet de râme vioaie şi rozalii (sau, dacă doreşti, altă momeală, inclusiv peştişori vii). Sunt ceva mai corpolente decât râmele noastre moldave şi au coada-vâslă uşor lăţită; să le văd la lucru! Pe măsură ce urcăm spre nord, trecem pe lângă cursuri de apă cu cotloane şi vârtejuri care-mi fac cu ochiul: nu oprim aici? Exclus! Cum adică, într-un loc neamenajat, fără priză electrică, apă curentă (caldă şi rece), WC, duş, stand betonat, umbrelă, coş de gunoi şi regulament afişat în engleză şi franceză? Imposibil! Cinstit vorbind, când fug de-acasă caut, pe malul Prutului, tocmai tufa de scoruşe, ori răchita, ori perna de muşchi neatinse decât de răsuflarea fazanilor sau a vidrei – făr-de regulamente şi wi-fi pe baltă, dar aici aflându-ne în lumea cu adevărat civilizată, fără îndoială că se cuvine respectat ştaiful veacului XXI. Între timp, încerc să mă dumiresc în privinţa specificului pescăresc canadian răsfoind vraful de instrucţiuni primite odată cu lanseta cea nouă. N-aş vrea să mă complic umblând după răpitorii mofturoşi gen bass, northern pike, păstrăv, nici după sturioni, pentru asta trebuind practică „la locul crimei” şi, mai ales, descâlcită sumedenia de restricţii care, în răspăr cu mentalitatea undiţarului european, culminează cu interdicţia de a reţine... peştii mari: „Eliberaţi imediat orice peşte prins dacă are dimensiunile mai mari de 70-90 cm.” (noi impunem dimensiuni minime, canadienii, pe dos, protejează exemplarele-record)! Și nu-i dai drumul oricum capturii în apă, ci, citez: „Dacă un peşte nu poate înota imediat, susţineţi-l în apă până când înoată singur”. Măi, să fie! „Dacă păstraţi peştele în barcă, îl veţi ţine obligatoriu într-un livell cu cel puţin 46 litri de apă aerată mecanic”... Nici nu mai citesc în continuare! Caut condiţiile de pescuire a banalului crap, specie la care sper să fie mai relaxate, mai în ton cu reglementările de-acasă. Dar... nu aflu nimic! Pur şi simplu crapul nu figurează pe listă! „Să ajungem şi om vedea ce-o fi”. Când, în fine, am parcat la unul dintre standurile numerotate de pe malul lacului, mi-a sărit în ochi pancarta cu inscripţia de-o şchioapă „dacă prindeţi crapi, depuneţi-i în cutia alăturată, pentru a fi incineraţi”. Cum adică? Am nimerit la un aiurit waterland pus pe şotii? Abia ceva mai târziu aveam să aflu că, în Ontario, crapul este considerat „porcul apelor”, care mănâncă hămesit tot soiul de mizerii, iar proprietarii se străduiesc de ani buni să-şi izbăvească incintele îndiguite de pacostea infamului ciprinid! Cum-necum, în zece minute am prins doi, cam de cinci kile fiecare: era perioada de zbenguială erotică, i-am simţit „bătându-se” în buruian, lângă mal, a fost o joacă să-i scot. Cum am băgat de seamă că nu mai era nimeni prin preajmă, am cotit-o imediat, româneşte, către maşină, înghesuindu-i în portbagaj. Întorşi victorioşi şi făloşi la Toronto, am izbutit să plasăm (gratuit) un singur crap, după ce am ispitit zadarnic mai multe familii de români – şi pe acela cu condiţia să-l aducem după ce se întunecă, nu cumva să vadă vecinii. Cel de al doilea peştan am zis să-l gătesc cum ştiu eu, să guste şi rubedeniile de peste ocean delicioasa saramură Iacoban. Când sfârâia mai apetisant grătarul pe aragazul din bucătărie, se aude sunând insistent soneria de la intrare. Deschid. În pragul uşii era pompierul blocului, cu un extinctor în braţe, şi-n spatele lui, plin de îngrijorare, administratorul.

  Ne dăduse de gol senzorul din tavanul bucătăriei...



Articol salvat de pe www.monitorulsv.ro, ediţia din 06 Decembrie 2018.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.