Părintele spiritual, arta conducerii sufletelor

Dacă cel ce luptă cu patimile are lipsă de mare ştiinţă şi experienţă, să se gândească cei ce primesc să conducă pe alţii, de câtă cunoştinţă au ei trebuinţă, ca să călăuzească cu înţelepciune şi pe cei supuşi la cununa chemării de sus şi să-i înveţe limpede toate cele ale luptei; ca aceştia să nu închipuiască numai icoana luptei, lovind cu mâinile în aer, ci şi în lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri de moarte, ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci să-l zdrobească pe vrăjmaşul însuşi. Căci acest război este mai greu decât lupta atleţilor. Acolo cad trupuri de-ale atleţilor, care pot să se ridice. Dar aici cad suflete, care odată răsturnate cu greu mai pot fi ridicate. Iar dacă cineva, luptând încă cu viaţa pătimaşă şi fiind stropit cu sânge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu din suflete cugetătoare, ar auzi desigur cuvântul: ''Nu tu îmi vei zidi Mie templu, căci eşti plin de sânge''. Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luând cortul şi înfigându-l afară de tabără, arată de asemenea că învăţătorul trebuie să cât mai departe de zarva războiului şi să locuiască departe de locul învălmăşit al luptei, strămutat la o viaţă paşnică şi nerăzboinică. Dar când s-ar afla astfel de învăţători, ei au lipsă de învăţăcei, care să se fi lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de voile lor, încât să nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsufleţit, sau de materia supusă meşterului; că precum sufletul lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcând nimic împotrivă, şi precum meşterul îşi arată meşteşugul său în materie, nefiind împiedicat întru nimic de ea de la scopul său, aşa învăţătorul să lucreze în învăţăcei ştiinţa virtuţii, fiindu-i cu totul ascultători şi neîmpotrivindu-i-se întru nimic. (Nil Ascetul)

 

• Mai marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă; iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor. (Marcu Ascetul)
• Dacă ţi s-a rânduit să înveţi întru Domnul şi nu eşti ascultat, întristează-te cu mintea, dar nu te tulbura la arătare. Căci întristându-te nu vei fi osândit cu cel neascultător. Dar tulburându-te, vei fi ispitit prin acelaşi lucru. (Marcu Ascetul)
• În vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de faţă, povestindu-le lucrurile cuviincioase şi vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit. (Marcu Ascetul)
• Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greşeala în faţă. Căci aceasta ţine mai mult de stăpânire, decât de sfătuire. (Marcu Ascetul)
• Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia în cunoştinţă cele ale sale. (Marcu Ascetul)
• Cel ce vorbeşte drept e dator şi el să fie plin de mulţumire, ca unul ce primeşte cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al celui ce grăieşte, ci al lui Dumnezeu, care i-l dăruieşte. (Marcu Ascetul)
• Nu te gâlcevi cu cei care nu ţi-au făcut mărturisire de supunere, când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ţi stârneşti ura, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)
• Acela care cedează ucenicului când se împotriveşte unde nu trebuie, îl rătăceşte în privinţa acelui lucru şi-l pregăteşte să nesocotească rânduielile supunerii. (Marcu Ascetul)
• Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte îşi câştigă sie-şi virtutea opusă greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească. (Marcu Ascetul)
• Când vătămarea ce izvorăşte de la unul se întinde la mulţi, nu trebuie să ai îndelungă răbdare, nici să cauţi folosul tău, ci al celor mulţi, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia. (Marcu Ascetul)
• Nu încerca să foloseşti prin mustrări pe cel ce se laudă cu virtuţile, fiindcă acela nu poate fi şi iubitor de fală şi iubitor de adevăr. (Marcu Ascetul)