Monitorul de Suceava Să vezi şi să nu crezi!

O reverență

Mircea Radu IACOBAN

Mâine, de ziua lui Eminescu și a culturii naționale, Televiziunea publică a programat filmul „Un bulgăre de humă” (TVR 1, 15 ianuarie, ora 21,10 și în reluare la 1,45) – prilej pentru a evoca câteva dintre momentele realizării acestui singular lung metraj, cel dintâi lansat după 1989 și primul care-i are drept personaje principale pe Eminescu și Creangă. Ultimele filmări s-au terminat în decembrie 1989, când țara era profund zguduită de sângeroasele evenimente revoluționare; strada, nu scena sau ecranul, oferea atunci marele spectacol cotidian. Montajul și premiera de gală au purtat însemnele lui ianuarie 1990, răstimp și el extrem de fierbinte și de tensionat politic, firește, mai puțin interesat de artă și cine-magie, neprielnic și pentru eventuale finisări ori remedieri amănunțite și  meticuloase la masa de montaj.

Poate am avut și un anume avantaj: libertatea începea să răsfețe arta, cineaștii s-au repezit să descopere logic și exploziv ceea ce fusese până atunci interzis, prevalând căutarea obsedantă a unui „altceva” prin întoarcere de priviri dure, întunecate, și către trecutul apropiat, și cel îndepărtat. Viziune nepotrivită și evitată în cazul demersului nostru, fiindcă înainte de orice „altceva” ar trebui să existe un „ceva” – și noi abia încercam să-l construim.

Avea să fie și primul film românesc necenzurat, instituția oribilei ștampile pătrate dizolvându-se parcă de la sine, dar tot pe atunci începeau să apară semne ale noilor cenzuri, pe cât de neoficiale și insidioase, pe atât de neîngăduitoare… Au trecut, iată, mai bine de trei decenii, „Un bulgăre de humă” continuă să fie prezent în programele curente ale televiziunilor noastre și ale celor basarabene, unele l-au difuzat de mai multe ori (de ziua lui Eminescu, filmul a devenit aproape obligatoriu la vreunul-două dintre posturile tv, precum „Marșul lui Radetzki” în programele Festivalurilor de la Viena!), a fost adesea prezentat la Ambasadele și la Institutele noastre culturale de pe tot continentul, ca și peste oceane, cu prilejul unor evenimente ce au reunit români americani, canadieni, neozeelandezi ș.a.

Cum am fost de față la unele dintre astfel de vizionări urmate de întâlniri cu realizatorii, atât în țară, cât și peste hotare, mi s-a părut de interes să rețin câteva dintre întrebările cele mai frecvent revenite în discuțiile post-proiecție. De regulă, mai pretutindeni una dintre ele suna cam la fel – se referea la legitimitatea și chiar cutezanța abordării, tratării și ilustrării temei în sine. Câtă vreme fiecare român păstrează și poartă în suflet o imagine „a sa”, la care ține atât de mult, și a poetului,  și a humuleșteanului, aducerea unor astfel de personaje-icoană pe ecran implică riscul unui conflict între cele două reprezentări cu final întrevăzut doar între acceptare și respingere. Sigur că ezitări au fost, și nu puține, începând cu ale scenaristului: simplul fapt că trebuia să imaginez o poveste în marginea altei  povești ce nu se cuvenea nicicum trădată, și să așez în vorbirea poetului național fraze înfiripate din propriile mele alcătuiri sintactice, apărea aproape ca un necuviincios demers iconoclast. Pe de altă parte, totdeauna am crezut că nu pot exista nici teme interzise, nici imposibile. Câtă vreme s-au turnat mari filme de succes dedicate lui Shakespeare, Cervantes, Schiller, Tolstoi, Dickens, Faulkner, Keats, Oscar Wilde ș.m.a., nu văd de ce și-ar găsi locul rețineri „de plano” în cazul Eminescu-Creangă.

Pe regizorul Nicolae Mărgineanu îl încercau temerile lui, izvorâte din responsabilitățile și exigențele profesiei: „Respectul pe care îl avem în mod firesc față de marile personalități Ion Creangă și Mihai Eminescu a devenit, în momentul realizării acestui film, extrem de inhibant. (…) Fiecare se simte frustrat când vede pe cineva în locul unui chip pe care-l idealizează. Este ca și cum l-ai da jos din icoană, făcând prin acest gest un sacrilegiu. Pentru a deveni personaje de film, Eminescu și Creangă trebuiau să coboare de pe soclul statuilor, să prindă viață împrumutând chipurile unor actori, să vorbească, să se miște și să evolueze într-un chip cât mai firesc. În loc să păstrăm un ton solemn, omagial, am încercat să ne apropiem cu discreție și căldură de personalitățile readuse la viață.”

Adrian Pintea (în rolul lui Eminescu) a fost tentat de câteva ori să renunțe, iar Dorel Vișan (Creangă) a avut ezitări până când în Bojdeuca nouă, construită la Buftea și montată în preajma celei adevărate din Țicău, a avut un moment revelator odată cu „îmbrăcarea cămeșoaiei lui Creangă”. Aș putea spune că tocmai revelația foarte potrivitei alegeri a celor trei a dus la risipirea inhibițiilor: fericita distribuire a lui Dorel Vișan și Adrian Pintea, dimpreună cu seriozitatea și temeinicia trudei lui Mărgineanu, constituind garanția că tot ceea ce, în parte, părea de neatins, devenea, într-un trio astfel constituit, tangibil și posibil. La care se cuvin adăugate și cele două prezențe feminine de excepție: Maria Ploaie (Veronica) și Mioara Ifrim (Tinca).

La 172 de ani de la nașterea poetului, cuvenita reverență față de amintirea celor două destine exemplare fără de care românii ar fi fost „altfel și mai săraci”. 



Articol salvat de pe www.monitorulsv.ro, ediţia din 14 Ianuarie 2022.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.