Monitorul de Suceava să vezi şi să nu crezi!

O carte ciudată

Mircea Radu IACOBAN

N-are autor - cum s-ar zice, e „dată anonimă”. Se intitulează „Eugen Andoni, un boem autentic”, s-a tipărit la Editura „Vasiliana” şi adună texte în care apare ici-colo citat numele Andoni: dacă într-un interviu de câteva pagini, nu contează cine întreabă ori cine răspunde, se aminteşte într-un locşor şi-n fulgurantă trecere de fostul „boem ieşean autentic” al anilor ’60-’70, textul se publică în întregime. Nici nu-i rău: luăm cunoştinţă de mărturii pe nedrept uitate. Alte numeroase fragmente reproduse între cele două coperţi nici n-au autori identificabili, figurând doar nişte adrese criptice de internet. Cu siguranţă, cartea vrea să se constituie într-un omagiu adus singularului personaj ieşean (şi o face onorabil, poate cu un anume exces de generozitate) dar, mai ales, să-l scoată din uitare – gest cultural de salutat, chiar dacă, editorial, se poate comenta pe marginea rigorii profesioniste în organizarea materialului trimis la tipar. Dar cine-a fost Eugen Andoni? Stelian Baboi (pag. 93) îl consideră „unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii”, cu „un destin eminescian geamăn”: „Romanul lui fluviu «Abrudan», în 30 de volume, oglindeşte cu adâncă profunzime şi acurateţe artistică sorta Omului ca entitate într-o lume apocaliptică.” S-ar putea, de ce nu, să fie chiar aşa, numai că, din nefericire, romanul-fluviu n-a fost publicat niciodată şi nimeni nici nu l-a văzut, darămite să-l citească, barem în manuscris. Dacă o fi existând, atunci ar constitui cea mai convingătoare probă aptă să demonstreze că românii au avut literatură de sertar, deasupra întregului Iaşi literar rămânând să plutească umbra unei grave vinovăţii. Se vorbeşte ici-colo în carte despre vreo zece mii de pagini, pare-se cu bună ştiinţă dosite (?) iar la finele volumului se publică o notă din care rezultă c-ar exista un responsabil de continuarea culpabilă a tăinuirii: „Familia regretă că toată creaţia lui Eugen Andoni a fost încredinţată doamnei profesor Liliana Dorofte.” N-am văzut nicăieri vreo explicaţie publică din partea învinuitei, care ori a distrus absolut iresponsabil manuscrisul (de ce?), ori îl păstrează pentru cine ştie ce viitoare profitabilă licitare la Sothesby’s – doar e vorba despre „unul dintre marii scriitori ai lumii”. Mister cu aromă penală! L-am cunoscut oarecum pe Andoni: un personaj cât se poate de plăcut, citit, cult în toată puterea cuvântului, totdeauna dispus să se avânte în discuţii avizate pe marginea cutarei opere semnificative din orice veac, l-am şi invitat să aducă manuscrisul romanului la „Junimea”. N-a fost să fie: ori îl considera încă perfectibil, poate şi neterminat, ori era convins că nu-i momentul publicării din pricina rigorii cenzurilor vremii. Dar acum, ce ar mai putea împiedica tipărirea? Ar fi ditamai evenimentul editorial! „Abrudan” e-o legendă, sau realmente a existat? Întrebare ce tot îşi aşteaptă răspunsul! Ar mai fi de discutat şi pe marginea precizării din titlul cărţii, „un boem autentic”. Am avut până târziu în veacul trecut (probabil, mai avem şi în literatura română a secolului XXI) exemple de boemie reală, dacă ne-am gândi doar la Nichita Stănescu, ori la Leonid Dimov. Dicţionarele vin cu precizări: boemie, adică „un comportament social neconvenţional”, „om dezordonat, lipsit de mijloace, de siguranţa zilei de mâine; firul roşu: refuzul de a munci”. Truda îndelungă pe un manuscris de mii de pagini nu „rimează” deloc cu „refuzul de a munci”, dimpotrivă. Dicţionarele se referă, desigur, abuziv- limitativ, doar la încadrarea într-un sistem organizat, atestat cu o „Carte de muncă”. Ceea ce, într-adevăr, Andone, absolvent de Filologie, n-a avut niciodată. Boemia presupune obligatoriu ratificarea ei prin aura creaţiei originale, altfel am ajunge să-i încadrăm între boemi pe toţi cei care bat străzile fără vreun rost pe lume. Precizarea „lipsit de mijloace” nu funcţionează deloc în cazul Andoni, dar, la urma urmei, n-a contat nici în cazul Nichita Stănescu, consistent susţinut de generozitatea Fondului Literar. Greu cu încadrarea în litera definiţiei! Ajungem din nou la argumentul hotărâtor al bănuitului roman-fluviu rămas în manuscris, cel care ar putea valida definitiv adjectivul „autentic” din titlu. Filele de proză înserate în secţiunea a doua a cărţii nu prea conving: autorul ieşean îşi imaginează din Iaşi războiul civil din Spania, şi nu-i uşor s-o facă după proza lui Hemingway, fost acolo corespondent de front, în miezul tuturor întâmplărilor. Scriitura lui Andoni este exactă, poate cumva prea „uscată”, atestând o română literară bogată şi îngrijită, da-i proză „făcută” iar nu născută. S-a publicat ce s-a mai găsit, probabil, nu numaidecât ceea ce-ar fi cu adevărat relevant. Tot „Abrudan” rămâne să ducă greul. Unde-i „Abrudan”? 



Articol salvat de pe www.monitorulsv.ro, ediţia din 04 Septembrie 2018.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.