Monitorul de Suceava

Într-o lume a morții, Dumnezeu ne arată normalul: Învierea

 

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

„În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” 

Moartea... ce cuvânt familiar, dar totuși cu un ecou atât de straniu și străin nouă. Ce gol ­imens poate semăna ea în sufletul unui părinte pus în situația de a-și îngropa copilul - cel care în mod obișnuit reprezintă modalitatea de a atinge în chip văzut nemurirea. Câtă suferință și câtă revoltă poate naște această realitate iminentă a existenței noastre, prin nepătrunderea tainei ce o învăluie. În loc să aducă în noi bucuria trecerii din moartea acestei lumi imperfecte și pline de suferință la fericirea vieții celei veșnice, confruntarea cu ea trezește mai degrabă un sentiment al vidului, datorat năruirii universului, așa cum îl percepem și cunoaștem noi. Deși întreaga Sfântă Scriptură e presărată cu minuni, poate ca răspuns la marea noastră temere, cel mai puternic ecou în ființa umană îl are învierea celor morți. Biblia consemnează doar nouă învieri. Dintre acestea, trei apar în cărțile Vechiului Testament, iar șase în Noul Testament, patru fiind legate direct de persoana Mântuitorului: învierea fiului văduvei din Nain, învierea fiicei lui Iair - mai marele sinagogii din Capernaum, învierea lui Lazăr din Betania și propria Sa Înviere.

 

Acolo unde durerea e mare, Hristos vine nechemat

Episodul evocat astăzi, al învierii fiului văduvei din Nain, este relatat doar de Sfântul Evanghelist Luca și prezintă elemente care îl diferențiază de celelalte două învieri săvârșite de Domnul. În primul rând, Mântuitorul, atunci când săvârșea minuni, de obicei era chemat să o facă, era rugat. Să ne gândim la episodul înmulțirii vinului la nunta din Cana Galileii mijlocit de Fecioara Maria (In. 2, 3), la vindecarea orbului Bartimeu care, „auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Mc. 10, 47) sau la minunea vindecării fiicei femeii cananeence (Mt. 15, 22-28). De asemenea, în cazul fiicei lui Iair, cel care a venit să-L roage pe Mântuitorul să-i vindece fiica era chiar tatăl copilei (Luca 8, 41-56), iar în cazul lui Lazăr surorile acestuia, Marta și Maria, Îi trimiseseră mesageri lui Hristos cerându-I să vină și să le vindece fratele (In. 11, 3). În condițiile în care faima Mântuitorului cuprinsese tot Israelul și trecuse mult dincolo de hotarele lui, iar Capernaumul, unde era El înainte de a veni la Nain, se afla la o distanță de doar 35 de kilometri, totuși de această dată Iisus nu fusese chemat. Bineînțeles, exista posibilitatea ca tânărul să fi murit subit, într-un accident, fără nici un semn prevestitor, Evanghelia nefurnizând amănunte cu privire la cauza decesului său. Un alt detaliu însă atrage atenția: că el era singurul copil al unei mame care, la rândul ei, era văduvă. Pericopa zilei ne spune că mulți­me mare era cu ea în cortegiul funerar; și totuși, dacă ei veniseră mai degrabă pentru eveniment, nu neapărat pentru ea, dacă rezonau mai mult cu faptul decât cu persoana? Oare să nu fi avut ea pe cine trimite după ajutor? Oare e posibil să fii înconjurat de mulțime și totuși singur? Experiența noastră cotidiană a distanțării sociale induse și impuse ne demonstrează că însingurarea în mijlocul lumii reprezintă o realitate incontestabilă, un autentic pericol la adresa fiecăruia dintre noi. Existența noastră se consumă în mijlocul unei lumi tot mai aglomerate, în care spațiul fizic este parcurs tot mai rapid, tot mai comod, dar în care distanțele interpersonale cresc vertiginos. Suntem martori ­oculari ai eficientizării radicale a mijloacelor de comunicare, în contextul prăbușirii fără precedent a eficienței comunicării dintre oameni. Dar oare ce putem face noi?...

 

Domnul rămâne lângă noi chiar și atunci când suntem singuri

În acest context, în mod neașteptat și nesperat, Mântuitorul, Cel care stă la ușă și bate (Ap. 3, 20), apare nechemat la porțile cetății. În durerea ei, văduva nu a văzut cât de aproape era Viața, însă Evanghelistul ­Luca ne spune: „Văzând-o ­Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!”. Ceea ce urmează se înscrie într-o dinamică firească a activității din lume a Mântuitorului. El oprește convoiul și se adresează tânărului în mod direct, ignorând ca un Stăpân al vieții și al morții realitatea evidentă tuturor: că acela căruia Hristos îi vorbea era mort. Și după cum prin Cuvânt au fost făcute toate cele ce viază, tot cu cuvântul s-a sălășluit din nou viața în trup. Și cel mort nu doar că a înviat, ci a început să și vorbească, dovedind tuturor, mai presus de orice dubiu, minunea. Dincolo de faptul că Mântuitorul îl înapoiază mamei sale, mai trebuie menționat un aspect, și anume că, văzând cele petrecute, întreaga mulțime a fost cuprinsă de frică. Însă această frică nu a fost una paralizantă și nu a semănat în sufletele lor împietrire, ci ea s-a făcut sămânță a doxologiei spre slava Săvârșitorului minunii.

O altă diferență între acest episod și celelalte învieri săvâr­șite de Mântuitorul o reprezintă faptul că, atunci când I se cerea ajutorul, Hristos era chemat să vindece neputințele și rănile, nicidecum să învieze morții, căci cine ar fi îndrăznit a spera la un asemenea lucru? Marta, sora lui Lazăr, chiar exprimă explicit acest lucru spunându-I la un moment dat: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (In. 11, 22). Cât de firesc este pentru noi, oamenii, să ne punem speranța într-un medic priceput, de la care așteptăm să schimbe favorabil evoluția unei boli și cât de străină minții omenești îi era ideea de a-L vedea aievea întrupat pe Doctorul sufletelor și al trupurilor. Și totuși, Dumnezeul dumnezeilor, începutul și sfâr­șitul tuturor celor care au fost, sunt și vreodată vor fi, S-a făcut nu doar om asemenea nouă, ci și prieten al nostru cu adevărat S-a făcut, biruindu-ne spaima și arătându-ne că are puterea de a învia și morții cu glasul Său.

Evanghelia de astăzi transmite un mesaj plin de optimism omului în contextul actual: Hristos rămâne lângă noi chiar și atunci când suntem singuri. Psalmistul David o mărturisea spunând „tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat” (Ps. 26, 15-16). Mai mult decât atât, Dumnezeu aleargă spre ajutorul nostru și când nu I-o cerem explicit. Lacrimile izvorâte din suferința asumată fără cârtire nu se rostogolesc niciodată în tăcere. Ele însele sunt o rugăciune care strigă asurzitor în urechile sfinților și umplu cu ecourile lor cerurile Dumnezeului nostru Celui milostiv. Când vom înțelege și vom crede fără vreo urmă de îndoială că în această viață plină de provocări nu am fost și nu suntem niciodată singuri, vom descoperi marea taină a existenței noastre: că aceia care L-au întâlnit în cale pe Hristos au primit puterea de a se ridica din stricăciune la sfințenie și totodată darul de a trece împreună cu El prin moarte, slavoslovind și simțind... Învierea.

(Ierom. Paisie Borza, Ziarul Lumina)



Articol salvat de pe www.monitorulsv.ro, ediţia din 17 Octombrie 2020.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.