Monitorul de Suceava

Crimă fără pedeapsă

Lucian AVRAMESCU

Anticipând ziua mea de naştere, care-i 14, în buletin 15 august, scriitoarea Luminiţa Zaharia mi-a trimis două cărţi, cadou pentru care-i mulţumesc. Poşta mi le-a adus în această dimineaţă. Nu-s cărţile ei. Una se cheamă ”Şi a văzut asina pe înger” şi este scrisă de Nick Cave, un cântăreţ drogat, eşuat în literatură. Am deschis la jumătate romanul, fiindcă roman pare a fi, şi citesc un rând cu un bătrân care-şi contempla crima. Ceva de acest gen. Ieri îmi promiteam o proză care nu-mi e cu totul clară. Am scris câteva rânduri sub titlul ”Romanul care începe acum” şi pe care le-am şi publicat pe AMPress de teamă că voi renunţa. Nu-i greu de bănuit că întâmplările care hăituiesc de aproape două săptămâni sensibilităţile unei naţii sunt cele care mă îndreaptă să scriu un fel de ”Crimă şi pedeapsă”, cu puterile mele rezumate, fireşte.

”Tocmai se retrăsese din ea, burtos şi mulţumit ca o hienă. Femeia îl privea. Mădularul lui se ofilea sub privirea ei speriată. Atunci l-a întrebat din ochi dacă are voie să se acopere, fiindcă sexul ei umed rămăsese despicat ca de o secure.

Aşa încep şi aşa se sfârşesc toate, spuse pudic îngerul. Seara luneca sub nori vineţi şi totul mirosea a păcat, sfâşiere şi răscoală.

Lângă monumentul eroilor se ţineau cuvântări. Câţiva copii cântau, dirijaţi de un dascăl care naveta zilnic între şcoală şi biserică. De pe cascheta soldatului mort la Oituz lunecau încet găinaţii ciorilor gonite de zarva comemorării. Îngerul repetă obosit ceea ce spusese mai devreme, cu acelaşi glas gălbejit care ieşea parcă dintre picioarele lui răşchirate şi nu dintre aripile cu care presupuneam că se suie în slavă.

Îşi privi mădularul adormit. Speriată, femeia căuta îngăduinţa unui răspuns. Două sârme stăteau petrecute peste braţele ei răstignite pe patul de fier. Cum să se acopere dacă mâinile ei erau două aripi retezate? Ura lui creştea pe măsură ce toate celelalte adormeau.

Fata, care devenise brusc femeie, fiindcă lanţurile întreprind prefacerea dureroasă şi spintecătoare, privea mişcările lui şi încerca să ghicească unde merge şi de ce se întoarce, care-i sensul drumului sau drumul nu exista, ci doar iluzia?

Băiatul pe care-l iubise spusese: Nimeni şi nimic nu va atinge sânii acestei fete care răsar cu soarele deodată şi cu luna din nou, printre sălcii, iar eu doar pot mângâia întoarsele ceşti care i se odihnesc pe piept. Doar fiii şi fiicele noastre pe care îi vom zămisli vor bea la aceste izvoare sfinte. Dragostea, a mai spus el, care folosea cuvinte mari se vărsau asupra-i ca o deltă, alungă stihiile, dar ea privea acum speriată cum stihiile vin, sunt de faţă, ca un cuptor însângerat şi cu mirosul de cimitir al omului care intrase în ea cu plugul lui de arat. Băiatul pe care-l iubise şi pe care l-ar fi vrut acolo, lipsea, iar lumea se prăbuşea ca o pereche de nădragi slinoşi.

Vino, a spus ea în gând, fiindcă voce nu mai avea, coboară-n jos luceafăr blând, alunecând pe ceva, pe razele lunii, dar flăcările nu păreau ale lunii, iar dogoarea lor astupa cerul care mai picura amintiri”.

Da, nu-i greu de bănuit că voi încerca să scriu, adăpostind sub zăpada mustoasă a prozei, ceea ce răvăşeşte acum o naţie. Imaginea din televizor arată ceafa groasă a unui mascul mai degrabă în vârstă decât matur. E în curtea lui şi priveşte de pe scaun, suveran, sforţările unui furnicar de oameni în alb care caută. Privirea lui conţine liniştea hienei după ce a mâncat cu îndestulare. Doi jandarmi îşi schimbă poziţia de pe un picior pe celălalt. E cald şi par surghiuniţi sub măştile inutile. Masca asasinului e uşor de purtat. El a exersat-o şi mereu i-a ieşit.

Aşa am început, anul trecut, ”Despre singurătate”, primul meu roman. A fost un avânt de moment, cineva mi-a dat brânci în pagină şi ceea ce îmi propusesem să isprăvesc în trei ani, am terminat în trei luni.



Articol salvat de pe www.monitorulsv.ro, ediţia din 09 August 2019.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.