Monitorul de Suceava

Ciudat: adevărul poate supăra un filosof!?

Cezar STRATON

Liviu Antonesei este o personalitate a Iaşiului şi a României, care nu are nevoie de prezentare. Profesor respectat, întemeietor şi conducător de reviste şi edituri, poet, eseist, avizat critic literar. Dar Liviu este şi un om al Cetăţii, posesor al unei calităţi pe care mulţi intelectuali de azi şi-au pierdut-o (dacă or fi avut-o vreodată!): verticalitatea, o şiră a spinării neflexată în faţa efemeridelor politice şi conjuncturii. Pot aminti şicanele făcute de Securitate, culminând cu arestul la domiciliu (fără ca Liviu să-şi revendice vreodată calitatea – aducătoare de avantaje – de ”dizident”), renunţarea la funcţia de preşedinte ales al CJ Iaşi (scârbit de manevrele oneroase care i se propuneau în domeniul ”privatizării”, care l-ar fi putut îmbogăţi în acei tulburi ani 90). Ori refuzul invitaţiei protocolare la Cotroceni, trimisă de un Iohannis căruia îi făcuse campanie de succes în Iaşi, dar care îl dezamăgise ulterior, prin ineficienţă, pe inflexibilul ieşean.

Nu ascund că Liviu îmi este prieten de o ”juma de viaţă” şi că mi-a făcut onoarea de a-mi prefaţa câteva cărţi. Şi ”reclamantul” – ar fi corect, vorba lui L.A., ca acesta să fie numit ”pârâtor” sau ”pârâcios” care l-a dat în judecată pe „pârâtul” ieşean – Gabriel Liiceanu, directorul ”Humanitas” e un nume cunoscut, demn de respect ca scriitor. Eu, unul, i-am citit aproape toate cărţile, majoritatea dintre ele cu plăcere şi folos. Cu ce a greşit, după G.L., pârâtul L.A.? Liviu ar fi afirmat, într-un interviu, câteva adevăruri incontestabile, lesne de dovedit cu acte. Între acestea, faptul că Liiceanu a primit cadou, de la Petre Roman (via prietenul său Andrei Pleşu, ministru al Culturii), fosta Editură Politică, cu întreg inventarul mobil şi imobil, dar şi portofoliul de copyrighturi, incluzând best-selleruri internaţionale, publicate inclusiv în prestigioasa serie ”Idei contemporane”.

De ce ar vrea norocosul ”împroprietărit” să-l bage, eventual, la puşcărie – ori să-l aducă la ”sapă de lemn” – pe ieşeanul care era păzit, ostentativ, în 1989, de securişti (şi care şi-a omenit, în curtea blocului, cu o vişinată, cerberii, atunci când s-a anunţat fuga Ceauşeştilor), în vreme ce G.L. îşi ascundea, ca struţul, capul în nisipul călduţ al tăcerii oportuniste? Probabil că pârâtorul a fost deranjat şi de alte adevăruri. Citez: ”Să nu uităm că Liiceanu, în timpul regimului Băsescu, a fost scutit de două ori de datorii, deşi în general cei care au fost de opoziţie au fost perdanţi. (Să nu uităm că Pleşu a fost o vreme şi consilierul lui Băse – n.a.) L-am pomenit pe Liiceanu care a fost scutit de două ori de datorii la bugetul de stat, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul nici unei edituri private. Dincolo de chestia necinstită este falsificarea jocului pe piaţă. Dacă o editură beneficiază de avantaje şi celelalte nu, este vorba de falsificarea pieţei. (...) Băsescu nu e singurul vinovat; ca să cumperi, trebuie să fie marfă de vânzare, iar jurnaliştii şi intelectualii lui Băsescu s-au vândut. Aşa că preşedintele nu e singurul vinovat, el fiind mai degrabă un politician destul de abil pentru a-i putea ieşi jocul acesta cu intelectualii care se credeau deştepţi şi care nu s-au trezit nici la chestii flagrante: când i-a preferat pe tinichigii filosofilor, Liiceanu nu a scos nici un cuvânt; când a băgat-o pe Elena Băsescu europarlamentar cu 10% din voturile PDL-ului, nimeni nu a scos un cuvânt. (...)”

„În interviul acela lung, acestea sunt singurele pasaje în care apare numele Domnului filosof Gabriel Liiceanu. Din câte înţeleg, Domnia Sa a fost deranjat de afirmaţiile de mai sus. Ar fi vorba despre un delict de opinie, prin urmare. Mi se pare ciudat că o persoană care emite ea însăşi opinii să dea pe cineva în judecată pentru acest motiv. Pe deasupra, toate afirmaţiile sunt deja un bun public, eu am spus lucruri care s-au mai spus, uneori într-un limbaj incalificabil, precum al lui Ion Spânu, şi nu-mi amintesc ca Domnul filosof să fi deschis acţiune împotriva acestuia şi a ziarului Cotidianul. Cât priveşte faptele evocate în cele trei scurte fragmente, acestea nu sunt inventate. De altfel, au acoperire în documente. Pentru schimbarea numelui Editurii Politice în Humanitas şi numirea în funcţia de director al acesteia a Domnului filosof Gabriel Liiceanu există Ordinul Ministrului Culturii nr. 82/19.02.1990, iar ministru al Culturii era Dl Andrei Pleşu. Nu cred că Domnul filosof se dezice de o prietenie atât de îndelungată. Nu am evocat procesul de privatizare al editurii, nici faptul că aceasta a fost socotită controversată, dar şi pentru acesta există atestare documentară, mă refer la H.G. nr. 108/1991. (...) Ordinul privind acordarea de facilităţi fiscale Editurii Humanitas a fost semnat în anul 2000 de ministrul liberal de Finanţe, Decebal Traian Remeş, şi a fost contestat de controlul Curţii de Conturi din anul următor. Interesant este că Domnul filosof nu l-a dat în judecată pe Domnul Dan Radu Ruşanu, cel care a evocat prima oară public modul în care au decurs <negocierile> pentru respectivul ordin, deşi mărturia acestuia pare să fi fost mult mai difuzată decât postarea de pe blogul meu. (...)Am văzut că în alte procese Domnul filosof a beneficiat de serviciile Domnului Valeriu Stoica. S-ar spune că voi avea parte de un proces greu! Stranie situaţie, un filosof dă în judecată un poet şi o mare editură un biet blog. Naiba ştie dacă David câştigă mereu bătălia cu Goliath!”, scrie L.A.

Ce ar mai putea fi adăugat? Poate doar reacţia unui coleg de facultate al meu. Ovidiu Cojocaru, trăitor în Sibiul aflat în apropierea Păltinişului ”mentorului venerat” al celor doi prieteni – G.L. şi A.P. – scrie, referitor la ciudăţenia aceasta: ”Cred că Noica s-ar întoarce în mormânt dacă ar şti!”



Articol salvat de pe www.monitorulsv.ro, ediţia din 11 Ianuarie 2019.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.