Monitorul de Suceava

Aspirație, respirație și expirație

Mircea Radu IACOBAN

Primul lucru pe care ți-l amintești când vine vorba despre Salvadore Dali este  imaginea faimoasei mustăți unice înjumătățite și abia după aceea vine rândul „ceasurilor moi”, încă logic și firesc intitulate, după care se înșiruie „Carnea de gâscă inaugurală” ori „Studiul pentru arabii acidului dezoxyribonucleic”, picturi faimoase în care nu apare nici o gâscă, nici un arab și, desigur, nici o inaugurare. Realism, cubism, suprarealism, o operă, se zice, izvorâtă din „agitația tulbure a subconștientului” și desăvârșită datorită „raționalizării delirului”.

Este foarte greu de aflat o formulă care să definească mulțumitor universul atât de singular al lui Dali, cel care, autodefinindu-se, trece pe lista profesiunilor în care a excelat pe aceea de pictor, sculptor, scriitor, actor, regizor de film, fotograf, actor de cinema, scenarist, scenograf, ilustrator, designer de bijuterii, grafician, holographer. O fericită reîntâlnire cu Dali ne prilejuiește recenta publicare la „Humanitas” a cărții megaloman intitulată „Jurnalul unui geniu” („În copilărie atât de mult m-am crezut geniu încât până la urmă am și ajuns!”, sau: „Voi fi un geniu. Probabil voi fi disprețuit și neînțeles, dar voi fi un geniu”). Neînțeles până la capăt va fi fost, dar disprețuit nicidecum. Dimpotrivă, adulat.

Greu de închipuit că personajul care se plimba pe străzile New Yorkului sunând dintr-un clopoțel fiindcă nu suporta ideea că unicul Dali ar putea trece neobservat, și care și-a construit întreaga strategie sub lozinca „altfel și pe dos!” să ajungă membru al Academiei Regale Belgiene, ba chiar și marchiz de Pubol numit de regele Juan Carlos! Tot ce era considerat regulă în lumea artei, Dali considera că se cuvine dinamitat: făcând film, a decis să nu mai fie urmărite personajele cu obiectivul camerei (fixată acum cu șuruburi de podeaua platoului): dacă au ieșit din cadru, acolo rămân, să se bucure spectatorii când le-or revedea! Dar câte nu s-ar putea spune și scrie pe marginea excentricităților lui Dali! „Jurnalul” său, care nu-i chiar Jurnal, ci o devoalare total dezinhibată a trăirilor unui nonconformist care s-a încăpățânat să șocheze până la preschimbarea imaginilor coborâte din irațional în seducător fapt de artă născător de învățăcei, ctitor de școli și muzee. Explicabil și prin faptul că noul Mesia al suprarealismului nu era un simplu scandalagiu cu gură mare și operă șubredă, ci dimpotrivă, un contestatar cu solide prestații „clasice” alături de incursiunile violent-scandalos-inovative.

„Jurnalul” lui Dali nu m-a șocat chiar peste poate din pricină că, editând pentru prima oară în România (1991) opera marchizului de Sade (considerat de Dali printre primii suprarealiști din arta lumii), am avut a întâlni obsesii scatologice dezgustătoare și mai cumplite decât cele narate cu deplină seninătate în cartea lui Dali. Pentru cititorul de azi, oricât de depins cu pornografia din literatura veacului, lectura studiului de 36 de pagini intitulat „Arta pârțului” poate fi consternantă. Chiar și editorii francezi, de regulă deloc pudibonzi, s-au abținut la publicarea paginilor prea de tot dezagreabile și prea de tot detaliate anatomic; cu atât mai mult într-o rubrică de cotidian nu-i cu putință să reproduci astfel de texte in extenso, chiar dacă revelațiile de natură caracterologică pot constitui chei pentru explicarea creației plastice a năstrușnicului autor.

Studiul „Arta pârțului”, redactat cu deplină seriozitate, cu bibliografie citată nu fără minuție universitară, și presărat cu academice trimiteri la subsolul paginii, are un haz la fel de nebun precum nebunia (jucată) celui ce l-a scris. Este deschis cu motivația „E o rușine, Cititorule, faptul că de atâta vreme tot dai la pârțuri și, totuși, nu știi nici cum s-o faci, nici cum ar trebui s-o faci.” Cerând cuvenitele scuze, pentru dumirirea Cititorului de azi, reproduc doar elocventele titluri ale capitole: Definiția generală a pârțului, Caracteristicile pârțului, Clasificarea pârțurilor, Cauza fizică, dedusă cu ajutorul bunului-simț, sau analiza pârțului diftongat, Tipurile de pârț (semivocalic, limpede, aspirat, mijlociu,), Problema muzicală (duo de unul singur), Pârțurile mute, diagnostic și  pronostic, Avantajele pârțului pentru societate, Despre spiritul pârțului. Urmează, în concluzie, detalieri subtile, nuanțate și inedite („Nu putem avea nici o pretenție de exhaustivitate, mai ales într-un domeniu atât de puțin cercetat și abordat acum pentru întâia oară în mod științific”) cu privire la diversele sortimente de pârțuri, cum ar fi ale provincialilor, ale bucătăreselor, fecioarelor, maeștrilor de scrimă, domnișoarelor, fetișcanelor, tinerelor neveste, burghezilor, țărăncilor, păstorițelor, babelor, brutarilor, olarilor, croitorilor, geografilor, bărbaților încornorați, savanților, funcționarilor, actorilor și actrițelor („Teatrul ne oferă zi de zi noi inovații, încât nu m-ar mira deloc să aud cândva de-o pârțăradă pusă în scenă de Domnul Z.”)

Nici pe mine.



Articol salvat de pe www.monitorulsv.ro, ediţia din 17 Martie 2023.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.