Există o presupunere larg răspândită, aproape nescrisă, care ține multe cupluri departe de cabinetul unui terapeut: dacă mergi la terapie de cuplu, înseamnă că relația ta e într-o stare gravă. Această idee transformă terapia într-o ultimă soluție, un fel de sală de urgență emoțională la care ajungi doar după ce toate celelalte încercări au eșuat – după ani de resentimente acumulate, după o infidelitate, după ce unul dintre parteneri a început deja să se gândească serios la separare. Problema este că, până când un cuplu ajunge în acest punct, tiparele negative sunt atât de adânc înrădăcinate încât devin mult mai greu de schimbat.
Cercetătorul John Gottman, unul dintre cei mai citați specialiști în studiul relațiilor de cuplu, a observat de-a lungul deceniilor un fenomen pe care l-a numit „perioada de așteptare”: în medie, un cuplu are nevoie de aproximativ șase ani de nefericire în relație înainte să caute ajutor specializat. Această întârziere nu este întâmplătoare, ci reflectă exact prejudecata despre care vorbeam – ideea că terapia este un semn de eșec, nu un instrument de întreținere. Gottman a comparat această atitudine cu a merge la dentist doar atunci când durerea de dinți devine insuportabilă, ignorând controalele de rutină care ar fi prevenit problema din start. La fel cum sănătatea dentară se menține prin igienă constantă, nu doar prin intervenții de urgență, sănătatea unei relații se construiește prin verificări și ajustări regulate, nu doar prin tratamente de criză.
Ideea de terapie preventivă câștigă tot mai mult teren în psihologia relațiilor, iar argumentul din spatele ei este simplu: fiecare cuplu, oricât de armonios, acumulează în timp mici neînțelegeri, așteptări neexprimate și obiceiuri de comunicare care se pot transforma treptat în tipare problematice. Un terapeut de cuplu nu funcționează ca un arbitru chemat să stabilească cine are dreptate într-o ceartă, ci mai degrabă ca un antrenor care ajută doi oameni să observe mecanismele invizibile din spatele interacțiunilor lor – lucruri pe care, fiind implicați emoțional, rareori le pot vedea singuri.
Prima soluție practică pentru cuplurile care ezită este schimbarea cadrului mental cu care privesc terapia: nu ca pe un tratament pentru o relație bolnavă, ci ca pe un control anual, similar unui consult medical de rutină. Câteva ședințe pe an, în perioade în care relația funcționează relativ bine, pot ajuta cuplul să identifice tensiuni incipiente înainte ca acestea să se solidifice în tipare greu de schimbat. Această abordare mută terapia din zona de urgență în zona de prevenție, exact așa cum se întâmplă cu sănătatea fizică.
A doua soluție ține de momentele de tranziție din viața unui cuplu, care sunt adesea subestimate ca surse de tensiune. Nașterea unui copil, o mutare, schimbarea locului de muncă, pensionarea sau chiar simpla trecere de la etapa de cuplu proaspăt format la rutina vieții comune sunt momente în care echilibrul relației se rescrie complet. Apelarea la un terapeut chiar în aceste perioade de tranziție, înainte ca tensiunile specifice lor să escaladeze, oferă cuplului un spațiu structurat în care să negocieze noile roluri și așteptări, în loc să le descopere din mers, prin conflicte repetate.
A treia soluție este poate cea mai puțin intuitivă: folosirea terapiei nu pentru a rezolva o problemă anume, ci pentru a învăța un limbaj comun de comunicare, aplicabil apoi în orice discuție dificilă. Multe cupluri care merg la terapie descoperă că beneficiul real nu constă în rezolvarea unei singure certe punctuale, ci în deprinderea unor instrumente concrete – cum se exprimă o nemulțumire fără acuzare, cum se ascultă activ partenerul, cum se recunoaște momentul în care o discuție trebuie întreruptă pentru a nu degenera. Aceste instrumente rămân utile mult timp după încheierea terapiei, funcționând ca un fel de „vaccin” comunicațional pentru viitoarele tensiuni.
Privită din această perspectivă, terapia de cuplu nu este un verdict asupra relației, ci o resursă disponibilă oricărui cuplu care vrea să investească activ în calitatea legăturii dintre ei. La fel cum un sportiv de performanță lucrează constant cu un antrenor nu pentru că are o problemă, ci pentru că vrea să rămână la un nivel înalt, un cuplu poate apela la un specialist nu din disperare, ci din dorința de a-și menține relația sănătoasă pe termen lung. Renunțarea la stigma asociată terapiei ar putea, de fapt, să prevină multe dintre situațiile de criză pe care oamenii încearcă în prezent să le evite tocmai prin evitarea terapiei.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753937223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
