Simt nevoia să mă explic având în vedere textele apărute în spațiul on-line și în comunicatele unor instituții lumești. Nu sunt motivat de răutate, ci voi expune faptele pe care le trăiesc.
Mă numesc Mihai Fediuc, născut la 01.11.1958, în orașul Siret – Suceava, căsătorit cu Ludmila, cu care am doi copii și prin bunăvoința lui Dumnezeu doi nepoți în așteptarea celui de al treilea. Am activat ca preot ortodox din 01.11.1984 la Vicovu de Jos, Voitinel și Rădăuți – Parohia Sfântul Ilie Tesviteanul – și am fost pensionat fără voia mea la 01.03.2024. Timp de 40 de ani, împreună cu obștile în care funcționam, au fost construite cinci bisericuțe, trei troițe, un cimitir și câteva clădiri de uz social și administrative. Am condus și susținut renovarea completă a clădirii protopopiatului Rădăuți, am inițiat alături de P.S. Gherasim denumirea oficială a așezământului de copii și alături de directorul dr. Doru Iliescu denumirea nouă a spitalului Municipal Rădăuți. În anul 2023 am fost onorat de Arhiepiscopie cu două ordine de merit recunoscându-mi-se slujirea. Acum mă anchetați?
Mai important însă mi se pare a fi dacă am reușit să ajung la inima celor bolnavi, la sufletul celor amărâți, doborâți de ispitele lumești, la cei apăsați de greutăți familiale și la cei tulburați de nedreptăți. Am încercat toată viața mea să mă feresc de formalism și să nu devin un preot funcționar. Sunt și voi fi mereu un mărturisitor ortodox, având convingeri ferme dogmatice și sociale. În acest sens nu am nimic de negociat. Mi-au displăcut întotdeauna lingușirea și renunțarea la libertatea paulină atunci când ele se ascund sub masca ascultării abuzive. Dacă am reușit să tămăduiesc măcar un singur suflet, atunci nu am trăit degeaba. Restul lucrurilor țin de lumea aceasta. Rostul instituției bisericești prin servanții ei ar trebui să fie imperativ doar mântuirea sufletelor credincioșilor prin compasiune, rugăciune, sfaturi și mai ales dragoste. Dacă în biserici se proclamă cu mare fast textul esențial de la Corinteni și nu se regăsește în practică de zi cu zi, rămâne doar spectacolul resimțit permanent dureros de credincioși. În toate activitățile pe care le-am desfășurat, m-am străduit potrivit puterilor mele sufletești să mă încadrez în scripturi care să izvorască dragoste creștină. De mai multe ori, am refuzat să pun în practică ordine de la superiori care atingeau convingerile mele cu privire la purtarea de grijă și la dragostea creștină atât de necesare în tratarea semenilor laici și clerici. Îmi sunt total străine discrepanțele născute din fățărnicii mascate în bunăvoință sau hotărâri ordonate de diverse comisii total controlate. Lucrurile acestea sunt posibile doar atunci când executanții renunță la conștiința lor în favoarea “ascultării” sau nerenunțarea cu demnitate la posturile pe care le ocupă. În nici o instituție nu se va rezolva nimic fără a se reveni la meritocrație bazată pe demnitate, adevăr, iubire, muncă și transparentă. Eu, preotul Mihai, am plecat de la parohia Sfântul Ilie din Rădăuți în urma refuzului personal de a sluji Sfânta Liturghie cu preoți care filmau și înregistrau clandestin, după care editau pagini întregi de reclamații către Arhiepiscopie.
Nici pe departe nu am pretenția că sunt bun de pus în icoană, dar când nu s-au confirmat, calomniatorii nu au fost nici măcar mustrați. Mai mult, ei au fost aleși de Arhiepiscop să fie continuatori. Am predat parohia în pace și am plecat în surghiun. Deși motivul plecării mele a fost foarte clar – fără să solicit – am primit îmbisericire la aceeaşi biserică la care am trăit drame sufletești, ignorându-se total realitatea și buna cuviință. Înclin să cred că toate operațiunile care mă aveau ca țintă erau de fapt o problemă personală a vlădicii cu persoana mea, mascate de apelul la reguli, hotărâri, comisii, canoane și administrație.
Am citit comunicatul arhiepiscopiei cu privire la pericolul pe care îl reprezint. Să clarificăm lucrurile: Oare nu era firesc ca în duhul frățietății și al dragostei să fiu contactat și întrebat despre intențiile și activitățile mele? Sunt lucruri pe care credincioşii ortodocși nu le cunosc, prezentate incomplet, eventual chiar tendențios, dar îmbrăcate în cuvinte pline de dulceață. Dacă reprezentanții bisericii nu recunosc că uneori, voit sau nevoit, e posibil să greșească, drumul pe care merg nu este cel mai fericit. Ca instituție dumnezeiască este desăvârșită, dar ca instituţie lumească, având în vedere istoricul, ar fi potrivită mai multă smerenie. Și preotul și episcopul sunt oameni și uneori pot decide greșit. Cine i-a caterisit pe eminentul preot Calciu Preoteasa, pe monahul Arsenie- acum canonizat și pe mulți alții? Cine a hotărât schimbarea calendarului Iulian în 1924 preluând inițiativa lumii catolice și a Patriarhului Ecumenic Meletie Metaxakis? Cine a recunoscut canonicitatea tainelor la anglicani? Aș putea să continui. Nu se vorbește despre anii 1926 și 1929 când prin presiune Paștele a fost celebrat la o dată care a încălcat categoric toate canoanele și hotărârile sinodului I de la Nicea.
Când se potrivește se apelează la regulamente și canoane, iar când nu se potrivește se apelează la subterfugii, explicații, argumente meșteșugite și ascultare. Timp de 900 de zile am așteptat în cumințenie ca cineva din spațiul clerical să fie interesat de viața mea. Pustiu. De trei ori, la cererea mea – în ultimul timp – am fost în audiență la vlădica. Pentru cei care nu știu, am construit legal o clădire în extravilanul Rădăuțiului și am înființat legal “Asociația Creștină Dealul Crucii” căreia i-am închiriat clădirea pentru zilele de sâmbătă și duminică. Dețin acordul Secretariatului de Stat pentru Culte să slujesc sâmbătă și duminică pentru pace în lume, pentru sufletele eroilor, martirilor și deportaților neamului nostru. Dețin de asemenea hotărâre judecătorească definitivă că pot pune în aplicare cele de mai sus. Mai rămâne problema canonică de apartenența de un episcop. Tratez foarte serios toate cele expuse în această scrisoare deschisă. Prin milă și voia lui Dumnezeu probabil lucrurile se vor rezolva în acest sens dacă Arhiepiscopul Calinic nu mă respinge.
Am cerut ca Arhiepiscopia să numească un preot care să se ocupe de slujire și de cele administrative, eu renunțând la funcții și remunerații. Niciodată nu am avut în gând să condiționez într-un fel nepotrivit relația mea cu Arhiepiscopia. Ea nu poate fi realizată de pe poziții egale- sunt conștient – dar o minimă decență și respect pentru stabilitatea și statornicia mea de 40 de ani sunt binevenite. Mai mult. Am declarat că voi dona clădirea și terenul în maximum 3 ani. Mai mult. Toți membrii familiei mele vor semna la notariat acordul cu privire la decizia mea. Ce aș fi putut face mai mult? După un timp primesc o adresă prin care mi se cer prin donare clădirea și terenul sau voi fi obligat să ofer compensații financiare dacă mă răzgândesc. Una am vorbit și altceva mi s-a transmis pe hârtie. Ce să înțeleg?
Mai mult, Arhiereul spune că nu vrea clădire, doar terenul. Juridic, cine are terenul are clădirea. Să fie desconsiderare sau viclenie. Cu durere și cu părere de rău trebuie să spun că la Suceava am găsit un manager care ocupă funcția de arhiereu. Nici un pic de dragoste și sinceritate. Eu vreau să-l iubesc și respect pe episcop, nu pentru funcție, ci pentru demnitate, blândețe, pentru smerenie și pentru o bunăvoință lucrătoare. Primul ordin pe care l-am primit a fost să semnăm toți preoții o declarație de confidențialitate. Prin al doilea a fost furată parohiei titulare biserica din cimitir, care la ora actuală este părăsită. Prin al treilea ordin a fost furată biserica din curtea spitalului municipal, toate făcute fără acordul consiliului parohial. Să nu uităm de conținutul și ambianța înregistrărilor de la arhiepiscopie cu urmările survenite. Se observă că practica înregistrărilor este acceptată și prezentată ca o normalitate. Stau și mă întreb dacă sunt nebun! Ascunzișuri, coterii, viclenii, fățărnicii și opacitate. Sunt alte instituții care în mod firesc au activități secrete.
Biserica trebuie să fie ca o lacrimă, pură, deschisă și iubitoare. Toate actele care mă privesc: contractul de muncă(parțial anticonstituțional), îmbisericirea și alte adrese sunt pline numai de obligații și de pedepse. Nicăieri nu apare un cuvânt de mulțumire. Ce frumos ar fi fost ca preoții pensionari – și ceilalți – să primim o felicitare din partea Arhiepiscopiei de Paști sau de Crăciun. Mi-ar fi umplut sufletul de bucurie și mi-ar fii reconfirmat apartenența. Pustiu. Poate cer prea mult. De asemenea, în opinia mea, este atât de degradant ca o instituție bisericească, în orice circumstanțe, să apeleze la instituții de represiune. Unde este dragostea? Pastorul trebuie să caute și să poarte de grijă de fiecare oaie. Preoților nu le sunt cultivate demnitatea, onoarea și dragostea lucrătoare. Au parte de umilințe, avertizări și înjosiri fiind reduși la simpli funcționari manevrabili.
Acum ajung din nou la comunicatul Arhiepiscopiei. Este vorba de “Asociația Biserica Creștină Ortodoxă Valaha”. După cum se vede și din titlu este gândită ortodox. Eu, preotul Mihai, ca orice preot sau laic pot cere să fac parte din această asociație. Parte din asociație agreează stilul vechi, cel originar. La fel trăiește poporul rus, parte din cel grec, Patriarhia de Ierusalim, Patriarhia de Antiohia, Patriarhia de Alexandria, Muntele Athos, Mitropolia de Slătioara și mulți alții. ABCOV nu este o sectă, este doar un bastion în care se pot refugia laici și clerici care păstrează rânduiala originară și îi ocrotește pe cei abuzați. Ce e greșit? Cine a părăsit Biserica Sfinților Părinți? Totul a fost călcat în picioare din rațiuni politice și astronomice. Cinste celor care au rămas statornici. De ce se trage cu toate tunurile în cei de stil vechi?
Să nu uităm de Sfântul Ioan Iacob canonizat în zilele noastre. A trăit și a slujit pe stil vechi. Cum și când va fi pedepsit? Când l-am întrebat pe vlădica de Suceava de ce îmi condiționează slujirea sub omoforul lui de cedarea proprietății familiei mele sau de compensații bănești nu am primit nici un răspuns. Pustiu. Eu nu doresc decât să slujesc Duminică în pace cu toată lumea, în liniște – câte zile mai am – pentru înmulțirea dragostei pe pământ, pentru sufletele martirilor, eroilor și deportaților. Nu sunt vorbe goale sau propaganda după care să mă ascund. IPS Pimen avea altă alură duhovnicească. Lucra cu câțiva consilieri, modest, natural și blând, punând mare preț pe conștiința preoților. Era și un mare iertător. Era cel mai mare dușman al delatorilor și al nesincerității. Îndemna la răbdare și pace. Mai puține acte și anchete și mai multă iubire și fapte. Avea două priorități: necăjiții și tinerii. Dumnezeu să-l mântuiască!
În zilele care vor veni vor exista judecăți, acuzații, declarații, mărturii, argumente și explicații savante bine orchestrate împotriva mea. Sunt pregătit să mă întinați. Pustiu. Faptele sunt cele pe care vi le-am prezentat. În rest judecata lui Dumnezeu. Chiar și acum accept cu bucurie să colaborez cu Arhiepiscopia cu spunere și demnitate. Mă pun sub ocrotirea Celui de Sus, a rugăciunilor preoților și credincioșilor cărora li se pare că am făcut și ceva folositor în lumea aceasta. Le mulțumesc miilor de oameni care m-au sprijinit și întărit în activitatea mea. Vă rog mult, pomeniți în rugăciunile voastre păcătoșenia mea alături de roaba lui Dumnezeu Ludmila care trece printr-o mare încercare trupească. M-aș bucura ca Arhiepiscopia să deschidă un drum comun al păcii. Iertare.
Părinte Arhiepiscop Calinic, încă nu e prea târziu pentru a fi iubit și respectat de preoți și enoriași. Iertare.
Vă îmbrățișez pe toți!
Preot Mihai Fediuc
