Monitorul de Suceava vă prezintă, în serial, noua carte a scriitorului sucevean Constantin Severin, ”Șoferul lui Al Capone”
În fiecare marți și vineri, vom publica câte un fragment din acest roman.
CAPITOLUL IV
Prima întâlnire
Mesagerul veni miercuri seara, în noiembrie 1921, pe ploaie.
Nu era un mesager cu aspect de mesager. Era un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, bine îmbrăcat, cu o pălărie al cărei bor îl ferea de ploaie cu o eficiență calculată. Pantofii lui erau curați în ciuda noroiului de afară — lucru care spunea ceva despre felul în care se mișca prin lume: cu atenție, cu prevedere, fără urmă. Vorbea engleza cu accent italian și italiana cu un accent al sudului pe care Ieronim nu îl putea localiza precis, dar pe care îl recunoscuse ca distinctiv față de calabrezii și sicilienii din cartier.
Bătuse la ușa garajului, nu la cea a subsolului. Asta spunea că știa mai mult decât ar fi trebuit să știe un om care venea prima oară.
Ieronim deschise ușa cu mâinile negre de unsoare — repara un diferențial — și privise omul fără să vorbească. O practică pe care o deprinsese: cel care tace primul primește informația în forma ei completă, necontaminată de întrebare.
Omul spuse un nume. Un singur nume.
Ieronim îl recunoscuse. Nu îl cunoștea personal — nu îl cunoscuse nimeni personal care să fi rămas în stare să povestească. Dar numele circula în Chicago ca o monedă de rezervă: nu o foloseai des, o păstrai pentru momente care necesitau greutate maximă. Numele reprezenta ceva mai mult decât un om. Reprezenta o structură, o rețea, o forță organizatoare care operase în umbra orașului timp de trei ani și care în ultimele luni ieșise, cu o lentoare calculată, la suprafață.
Își șterse mâinile pe cârpă. Nu pentru că ar fi contat curățenia în acel moment — ci pentru că gestul îi dădu două secunde să gândească.
— Când? zise.
— Mâine. La nouă seara.
— Unde?
Omul îi dădu o adresă pe o fâșie de hârtie. Ieronim o citi, o întoarse — verso-ul era alb, hârtia era obișnuită, nu oferea nicio informație suplimentară.
— Singur? întrebă.
— Singur.
Omul plecă fără să mai adauge nimic. Pașii lui pe pavajul ud nu sunau ca pașii celorlalți — mai economicoși, mai distribuiți, pașii cuiva care știe că zgomotul e o formă de semnătură.
Ieronim rămase cu fâșia de hârtie în mână. Ploaia bătea ritmic pe tabla garajului.
* * *
Noaptea nu dormi bine. Nu din frică — din calcul.
Mintea lui de mecanic catalogase scena: omul trimis, nu angajat — diferența era în ținută și în gesturi. Adresa pe hârtie scrisă de mână, nu tipărită. Invitația pentru a doua zi, nu imediat — răgazul acela de douăzeci și patru de ore era o testare a nervilor, un interval în care un om mai slab ar fi fugit sau ar fi trimis vorbă că nu poate veni sau ar fi căutat aliați. Invitația singur era o altă testare — să vii fără spate înseamnă fie că ești prost, fie că ești suficient de încrezător în tine ca să nu ai nevoie de spate. Prima variantă nu supraviețuia prea mult în lumea aceea. A doua era respectată.
Ieronim nu era prost. Deci mergea singur.
Dar se gândea la detalii: ce să poarte, cum să se comporte la intrare, ce să spună și mai ales ce să nu spună. Nu pentru că ar fi repetat un rol — ci pentru că pregătirea era singurul lucru pe care îl putea controla. Restul era necunoscut, și necunoscutul nu se cucerea prin forță, ci prin prezență deplină.
Spre ziuă, formulă ceea ce știa:
Fusese chemat pentru rachiu. Rachiul era bunul lui. Bunul lui era motivul pentru care se afla în acea cameră, nu într-alta. Asta îi dădea o poziție — nu de putere, dar de relevanță. Un om relevant nu e un om în pericol. E un om în negociere.
* * *
Plecă din garaj la opt și jumătate seara, cu o oră înainte de întâlnire.
Nu pentru că drumul ar fi cerut atât. Ci pentru că Ieronim ajungea mereu devreme în locuri pe care nu le cunoștea — nu ca să arate punctualitate, ci ca să vadă locul înainte ca locul să îl vadă pe el. Ajungea, observa, se orienta, pleca și revenea la ora fixată. Era un obicei al mecanicului care inspectează mașina înainte să o conducă: nu poți conduce bine ce nu ai examinat.
Cicero nu era Chicago. Asta știa. Dar în seara aceea de noiembrie, mergând pe trotuarul umed al lui West Cermak Road, înțelesese diferența nu ca pe un fapt geografic, ci ca pe o diferență de textură. Chicagoul lui era Back of the Yards, cu mirosul lui permanent de abator și cu zgomotul lui de cartier muncitoresc — oameni care se strigau de la fereastră, tramvaie, câini, copii. Cicero era mai tăcut și mai greu. Liniștea lui era a unui loc care știe că are putere și nu are nevoie să o demonstreze.
Restaurantul îl găsise fără dificultate. Trecuse o dată pe lângă el fără să se oprească. Era exact cum îl anticipase: fațadă obișnuită, perdele grele, nicio firmă care să atragă atenția celor care nu știau deja unde se duceau. Un loc care exista numai pentru cei care îl cunoșteau. Ieronim se oprise la colțul de la douăzeci de metri și privise intrarea câteva minute. Văzuse doi bărbați în fața ușii — nu chelneri, nu portari, ceva între. Văzuse o mașină neagră parcată în față, alta în spate, motoare stinse dar cu oameni înăuntru. Văzuse că intrările și ieșirile din restaurant aveau o anumită cadență — clienții intrau în grupuri mici, nu singuri, și nu rămâneau afară să fumeze.
Un organism cu sistem nervos propriu.
Se întorsese, mersese două blocuri în sus, fumase singura țigară pe care și-o permitea seara — nu din obicei, ci ca ritual de limpezire a gândurilor — și se întorsese la ora nouă fix.
Adresa era în Cicero, la vest de Chicago — un orășel satelit care nu era satelit, ci teritoriu. Diferența conta: Chicago avea poliție care uneori respecta legea. Cicero era, în practică, administrată altfel, cu o claritate pe care o recunoști numai dacă știi să o cauți.
La intrare, cei doi bărbați îl priviseră cu acea atenție profesionistă a omului care evaluează riscul cu o precizie pe care mulți ani de practică o reduc la instinct. Îl percheziționară cu mișcări scurte și sigure. Ieronim nu se mișcă.
Ușa se deschise.
Înăuntru era lumină și zgomot și fum de trabuc și parfum femeiesc și mirosul specific al cărnii bine gătite. Un restaurant funcțional — mese pline, chelnerițe care se mișcau cu eficiența coregrafiei de mult repetate, un pianist la un capăt al sălii care cânta ceva melodios și fără pretenții. Nimic nu trăda ce era locul în substrat.
Ieronim fu condus spre spate — dincolo de o ușă tapițată care se deschidea spre un coridor scurt, spre o altă ușă, și în sfârșit spre o cameră separată. Camera privată. Spațiu cu altă funcție decât restaurantul.
Era mică, cu un singur tabel oval, cu patru scaune. Pe perete, o pictură cu un peisaj italian — lacul Como, după munte și culoare, deși nu fusese niciodată acolo ca să confirme. O lampă cu abajur verde pe masă, care dădea luminii o calitate subacvatică, ca lumina filtrată prin sticlă groasă. Pe masă, o sticlă de vin italian și două pahare. Sticla cu rachiu — a lui, o recunoscuse după forma dopului — era pusă separat, într-un coș mic de răchită, ca un obiect de examinat.
În cameră era un singur om.
* * *
Partea integrală cu toate fragmentele publicate poate fi găsită aici: https://www.monitorulsv.ro/roman-in-serial-soferul-lui-al-capone-1_436bae/




