Iar aniversări, iar comemorări? Iaca, iar. Ne ajută să nu uităm că înaintea noastră au trecut prin generosul spațiu mioritic atâtea și atâtea mii de vieți ale unor români demni de prețuirea nației – și aflați azi în nedreaptă uitare. Și cum lumea nu începe și nu se termină cu noi, dacă nu-i cu putință abolirea uitării din controalele cerești, barem să-i mai potolim galopanta trecere către nimicul trecutului șters nu din cine știe ce rea voință, ci la fel de firesc precum e curgerea râului totdeauna același, cu apa mereu alta.
Acum 110 ani, în satul nemțean cu atâta rezonanță în istoria noastră, Războieni, se năștea un personaj menit să se numere printre cei mai citiți autori de la începutul veacului 20. Era bine-cunoscut în Europa și peste ocean, dar cvasi-necunoscut în țara lui, România, unde prima carte i-a fost editată, vom vedea cum, abia după 1989 (autorul a murit în America, în 1992). Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu, la un moment dat (dacă nu cumva și acum) autorul celei mai cunoscute cărți românești peste hotare: romanul Ora 25. Nu l-am cunoscut personal, dar am avut cu el două convorbiri telefonice transoceanice, precum și obișnuite relații poștale. De la el păstrez, se va vedea de ce și cum, parte din manuscrisul original al Orei 25 dactilografiat în română și corectat cu mâna autorului – manuscris pe care, cu siguranță, nu-l mai posedă nimeni altcineva.
Prin 1960 și nu mai știu exact cât, am petrecut câteva zile la Istanbul de nevoie (avionul TAROM venea doar o dată pe săptămână), după o transmisie sportivă oarecare (atletism), prilej cu care, ca de obicei, am trecut pe la anticariate. Unde am aflat două volumașe în franceză conținând cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu „Ora 25”. Știam din auzite despre cel mai cunoscut roman românesc în străinătate și netipărit la noi, dar de citit, unde? Oricum, în eventualitatea că este interzisă la noi, am pitit Ora 25 printre alte hârtii la fundul valizei din carton presat cu colțuri din tablă, cum se purtau atunci, și a trecut fără să-l cerceteze vreun vameș.
Pe vremea aceea, în spațiul românesc, și mai ales la Iași, încă se știa franceza, așa că romanul l-am dat din mână în mână condeierilor amici interesați, până când a ajuns la confratele M.U., de la care n-am mai reușit să-l recapăt vreodată (se pare că l-a împrumutat la rându-i profesorului francez acreditat la Universitate, care s-a întors la Paris cu carte cu tot). După 1989, prietenul Aristide Buhoiu (un personaj ce merită reamintit), de mult fugit în America, s-a întors în țară. Înainte de revoluție, se considerase la un moment dat că trebuie rezolvată cumva eterna consangvinitate bucureșteană din redacția Radio România, drept pentru care au fost aduși din provincie Aristide Buhoiu de la Cluj și subsemnatul de la Iași. Lungă vreme, am viețuit amândoi în aceeași cameră a Hotelului „Muntenia”. Buhoiu făcea parte din stirpea gazetarilor frenetici, mereu inflamați de „bombe” și exclusivități. Izbutea ades să fie primul în aflarea și utilizarea momentului de maxim interes – între altele, în SUA, a editat pentru românii din America exploziva carte a lui Pacepa „Orizonturi roșii”. Următorul bestseller ce-l pregătea era Ora 25, drept pentru care, întors în țara tuturor posibilităților ce devenise România, a decis s-o publice aici, obținând acordul de principiu al lui Constantin Virgil Gheorghiu, și el aflat de mult peste ocean.
Știindu-mă fost editor acum șomer, mi-a lăsat numărul de telefon de peste ocean al autorului, încredințându-mi restul preparativelor editării (atunci, o convorbire cu America era în sine o mică minune – trec peste asta)… Mircea Eliade considera că Ora 25 este „una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre din toate țările”. A constituit un fulminant succes de librărie în mai toate continentele, cu peste un milion de exemplare vândute doar la prima ediție. Romanul este relativ simplu alcătuit, izbutind o tăioasă referire la condiția umană. Subiectul: tribulațiile lui Johann Moritz, țăranul român care, împreună cu soția sa de origine evreiască, intră în malaxorul celui de Al Doilea Război Mondial și-s tratați în al doilea rând ca oameni, și-n primul ca prizonieri ai nației și rasei din care fac parte, fie ei maghiari, români, evrei, americani, germani, cu toții imposibili să-și împlinească destinele într-o societate dezumanizată. E-o carte care se citește relativ ușor, dar se-ncrustează adânc în conștiințe, spre a încerca deslușirea întrebărilor esențiale – de unde venim, cine suntem, ce vrem.
Am apelat la o editură bucureșteană nou înființată, FFPRESS (apăruseră ca ciupercile după ploaie!) și am avut întâia convorbire telefonică cu autorul. Care s-a arătat cât se poate de amabil, încântat chiar, trimițându-mi foarte repede și textul dactilografiat și corectat chiar de mâna lui.
În 1991, până s-o redactilografiem noi și să îngrijim textul cum se cuvine, uimire: o editură bucureșteană anunță că tipărește Ora 25 utilizând, dacă ne luăm după prefață, „atât textul original, cât și versiunea franceză în care s-a tipărit cartea”. Despre versiunea franceză nu mă îndoiesc, dar care „text original”, câtă vreme dactilograma conținând manuscrisul românesc și corecturile scrise de autor cu mâna lui se aflau (și, parte, încă se află) în posesia mea, iar în discuțiile telefonice, C.V.G. nu mi-a pomenit niciodată despre eventualitatea publicării în altă editură din spațiul românesc? Și de unde manuscris original? Nu știam ce să mai cred (și nici acum nu știu!), că printre numele menționate în „argumentul” din prefață erau menționate nume onorabile ce ar fi contribuit la stabilirea textului.
Dactilograma trimisă mie (pe care o am în față când scriu aceste rânduri) era destul de incomod de citit (au fost utilizate, probabil la date diferite, mai multe mașini de scris având panglica în suferință și caractere aparte, unele fără diacritice, ulterior corectate cu cerneală (nici pixul încă nu apăruse)). Se poate vedea că, la atâtea decenii de la prima apariție, scriitorul a considerat necesar să mai intervină în nuanțarea formulelor de introducere a dialogurilor și la cenzurarea unei anumite abundențe pronuminale, deslușirile fiind de altfel limpede oferite de restul frazei.
În paranteză fie spus, textul atestă o anumită monotonie stilistică voită și „parcimonie” într-ale lexicului, cititorul fiind astfel determinat să accepte receptarea poveștii la nivelul de exprimare al eroilor. De la bun început, Gheorghiu a insistat asupra menținerii ortografiei cu â și fără apostrof, dorință de care, evident, a trebuit să ținem seama – după cum se vede, până la un punct erau anticipate deciziile Academiei. Am fost rugați, de asemenea, ca în exercitarea atribuțiilor editoriale să intervenim acolo unde lipsa exercițiului curent al limbii române s-ar resimți prea flagrant, actualizând unii termeni și îndreptând eventualele scăpări ținând de topica frazei. Ceea ce am și făcut, cu grijă și maximă economie, intervenind doar atât cât era strict necesar.
Am comparat textul ediției apărute (piratate i-aș zice, că n-avea nimeni de unde să aibă cedare de copyright, și mai ales dactilograma în română trimisă mie de autor). Adică, Gheorghiu una făcea într-o variantă, și alta în cealaltă? Exclus! Oricum, dorința autorului rămânea lege. Pentru orice eventualitate, am trimis în SUA, xerografiată, forma ultimă a textului, în așteptarea încuviințării autorului. Care n-a mai venit: C.V. Gheorghiu era grav bolnav, peste puțină vreme a venit și știrea decesului. Și nu apucaserăm să semnăm cuvenitul contract editorial!
Mi-am zis că am putea face uz de faxul în care Gheorghiu a scris cu mâna lui (nu știu de ce în franceză) d′accord, d′accord! Azi îmi dau seama că n-ar fi avut nici un efect juridic, însă oricum, totul devenise inutil când am constatat că vechiul fax devenise… complet alb și literele se șterseseră definitiv! Pur și simplu n-am știut că astfel de documente cu viață scurtă se cuvin obligatoriu fixate și dublate cu o copie Xerox.
N-aveam acordul oficial, zadarnică lunga trudă pe text cu autorul, Editura FFPRESS dăduse faliment, a murit și Buhoiu, iar Ora 25 se tipărise de alții, fără știința modificărilor autorului, și-n condiții care nu pot să fie considerate altfel decât nelegale. A fost, de fapt, întreaga mea vină, fiindcă păstrasem înțepenite reflexe editoriale normale în deplin festin al anormalității: în anii aceia, se tipărea din belșug carte după carte fără urmă de copyright, iar în cazul Orei 25 n-ar fi existat pentru noi nici primejdia principală – contestarea de către autor. Puteam s-o tipăresc în voia cea bună! N-am făcut-o fără actul legal dintr-un desuet respect excesiv față de corectitudinea editorială, oricum general aflată atunci în pauză de conștiință. În consecință, Ora 25 a apărut în varianta română fără să fie luate în considerare observațiile și indicațiile autorului. Le mai păstrează doar partea de text rămasă în posesia mea. Tot e ceva!
De unde se vede că nu totdeauna corectitudinea este cea recomandabilă. Ba, chiar uneori strică iremediabil. Acum, barem să ne reamintim că în urmă cu 110 ani se năștea unul dintre cei mai cunoscuți români ai tuturor timpurilor, preotul Constantin Virgil Gheorghiu. A scris peste 40 de volume. Cea mai cunoscută carte a lui, Ora 25, n-a apărut nici acum la noi așa cum și-ar fi dorit-o autorul!
