Biserica este locul de întâlnire a timpului cu veşnicia. Omul, când intră în ea simte veşnicia ei, iar în acest context putem evoca mărturia emoţionantă a unui ierarh al Bisericii noastre, care afirma într-un interviu că: „de fiecare dată când intru în Biserică mă simt ca la Paşti, într-o atmosferă plină de har în care simţi puterea lui Dumnezeu” (IPS Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie, în Crinii Ţarinii, vol. 2, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2014, p. 21). Biserica este spaţiu sfânt şi timp sfinţit, în care omul intră şi se roagă, iar atunci când pătrunde în atmosfera duhovnicească a celor adunaţi în numele lui Hristos (Matei 18, 20) nu se plictiseşte, ci îndrăgeşte tot mai mult locaşul sfânt, jertfind fiecare clipă lui Dumnezeu.
Prin întocmirea anului bisericesc şi prin rânduielile ei de cult, Biserica urmăreşte în primul rând, ca Persoana şi amintirea Mântuitorului să fie prezente, în chip tainic, dar real şi continuu, în fiecare din zilele şi anii vieţii noastre. Datorită şirului de sărbători etapele vieţii Mântuitorului sunt făcute prezente liturgic, în fiecare an pe pământ.
Între Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu este o relaţie de continuitate, în înţelesul că acela care primeşte să facă parte din Biserică şi să trăiască după rânduielile ei, poate avea conştiinţa că face parte din Împărăţia lui Dumnezeu, şi poate trăi cu nădejdea că va face parte şi din Împărăţia ce va urma judecăţii din urmă (Pr. Prof. Dumitru Belu, Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica, în „Studii teologice”, seria a 2-a, (1956), nr. 5-6, p. 553).
Fiecare clipă care trece, fără ca omul să fi luat decizia, pentru schimbarea sa în bine, este o clipă irosită şi un timp pierdut. Clipa se prezintă astfel ca semn al unei posibile mântuiri, dar şi ca semn al unei posibile căderi şi de aceea ea trebuie chivernisită cu multă trezvie. Importanţa clipei de faţă e legată mai ales de faptul că e singura dată nouă în mod sigur de Dumnezeu. Deci în fiecare moment trebuie să gândim frumos și să facem binele. Când Dumnezeu ne dă un şir îndelungat de zile, suntem invitați să conștientizăm că aceastea au menirea de a ne ajuta pentru a creşte în asemănarea cu El.
Pierderea timpului fără valorificarea lui creatoare este o pagubă irecuperabilă, pentru că Dumnezeu ne-a oferit timpul, ca să-l petrecem spre slujirea Lui, iar atunci când îl irosim în mod nevrednic, încercăm să căutăm îndreptăţire, deşi suntem conștienți că timpul trece lăsând urme vizibile în existența noastră. Chiar dacă trupul este supus îmbătrânirii odată cu trecerea timpului, totuşi sufletul cunoaşte o îmbogăţire, o întinerire dacă are un sfetnic bun în mintea chibzuită.
Ortodoxia preţuieşte fiecare clipă a vieţii şi de aceea îi propune omului un program duhovnicesc, care să fie ca un ghid, pentru folosirea cu priinţă a fiecărui moment din viaţă. Îndeosebi, în mănăstiri există o rânduială, prin care omul se pleacă lui Dumnezeu, în anumite răstimpuri, ca să pecetluiască fiecare ceas care a trecut din zi. În afara acestei rânduieli, creştinul este chemat să se roage neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17), mai ales cu rugăciunea lui Iisus (I Corinteni 14, 19), iar mai presus de orice să fie prezent permanent la chemarea lui Hristos. Chiar în timpul unei zile, Biserica îi pune înainte omului întreaga istorie a mântuirii, începând cu Vecernia sau timpul aşteptării Mântuitorului, Utrenia care întrezăreşte venirea lui Hristos, Miezonoptica, perspectivă a eshatologiei, şi celelalte slujbe, ce reprezintă treptele spre împlinirea iconomiei mântuitoare.
Fără un program duhovnicesc adecvat şi fără trezvie, omul poate pierde într-o clipă un timp bun chivernisit într-o viaţă întreagă. Din acest motiv Sfântul Efrem Sirul îndeamnă: Să nu fericeşti pe nimeni înainte de sfârşit, dar nici să te deznădăjduieşti de mântuirea nimănui! Un program pentru folosirea timpului ne propune Sfântul Apostol Pavel: răscumpăraţi vremea (timpul), căci zilele rele sunt (Efeseni 5, 16). În contextul înrăutăţirii zilelor, prin activitatea abuzivă a omului, trebuie să folosim cu înţelepciune orice clipă. Noi risipim timpul în anii tinereţii, iar mai târziu, când avem nevoie de el, de vigoarea acelei vârste, el nu mai este. De multe ori, semănăm în conştiinţa noastră concepţia că timpul ne aparţine, că putem face ce vrem noi cu el, că-l putem risipi sau pierde, că am fi stăpâni pe el. Or timpul, adică perioada în care noi ne perindăm pe acest pământ, este un mare dar al lui Dumnezeu.
Ce mare valoare are chiar şi numai o oră! În câteva minute se poate face un avort; durează doar o clipă să loveşti obrazul vecinului tău; privirea duşmănoasă se îndreaptă spre celălalt într-o fracţiune de secundă, iar lista ar putea continua. Şi totuşi, câte lucruri se pot face într-o oră, chiar şi într-un minut. O oră poate să ne schimbe viaţa, ba chiar şi veşnicia. Tâlharul din dreapta Mântuitorului, pe Golgota, s-a mântuit în câteva clipe. Cântările noastre liturgice ne spun că acesta a furat raiul într-o clipă (Troparele Ceasului al IX-lea, Ceaslov, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 145). Tâlharului de pe cruce i-au fost necesare câteva secunde pentru rugăciunea curajoasă, prin care cerea să-l pomenească Mântuitorul, atunci când va veni în împărăţia Lui, iar Hristos l-a încredinţat prin răspunsul cunoscut: astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).
Pr. Filaret RUSCAN
