Partidul îmi place, candidatul nu



Cred că mulți votanți au ajuns la concluzia enunțată în titlu și, drept urmare, nu sunt hotărâți pe cine să pună ștampila sau renunță la exercitarea dreptului de a alege, asta fiind cea mai proastă decizie din cauza consecințelor. De regulă, îi învinovățim pe alegători (leneși, dezinteresați etc.) pentru absenteismul masiv și uităm permanent (de ce) că oferta partidelor de pe listele de candidați nu satisface o mare majoritate a electoratului. Cât de des auzim în perioada alegerilor expresia n-ai cu cine? Și nu se referă la formațiunile politice, ci la echipele propuse de liderii politici pe listele electorale.

Aproape fiecare cetățean cu discernământ își găsește în peisajul politic o formațiune de care să fie atras ideologic, prin programul politic sau datorită proiectelor pe care dorește să le implementeze (iubesc termenul). Blocajul apare în momentul când ia cunoștință de ”garnitura” de persoane sau personalități (sau, cum zic cârcotașii, personulități), pe care, prin votul său, trebuie să le propulseze în postura de demnitari. Vinovați de această stare de fapt sunt liderii de partid, care apelează la criterii dubioase în operațiunea de selectare a candidaților, mizează pe nebăgarea de seamă a alegătorilor când strecoară personaje ciudate și chiar șarlatani pe locurile eligibile și consideră că numele și sigla partidului asigură victoria și, de multe ori, cumplit de des, au dreptate.

O dată în plus, se evidențiază o mare carență a democrației, respectiv lipsa de criterii de evaluare în operațiunea de promovare a candidaților. Politica de cadre, atât de iubită de activiștii de până în 1990, este jalnică în cele mai multe cazuri și votul pe liste a permis ascensiunea unor impostori cu diplome cumpărate, a unor indivizi cu idei stranii (Danemarca vine de la daci, susținea unul) și chiar a unor indivizi certați rău cu legea în poziții de decizie, chiar la nivel național. În condițiile unei creșteri alarmante a extremismului, care pentru mine amintește de perioada interbelică (nazismul și bolșevismul), neglijarea vieții politice (asta este) poate avea consecințe drastice. Cumplit scenariu!

Care sunt soluțiile pentru creșterea calității celor care ne reprezintă sub aspectul profesionalismului, al onestității sau al dedicației față de funcția obținută? În primul rând, ar trebui ca partidele să deschidă ușile pentru noi aspiranți la funcțiile politico-administrative, să procedeze la alegeri interne corecte (de tipul celor din SUA, unde nu candidezi la o funcție publică dacă nu ai câștigat prin vot nominalizarea partidului). Cei care au eșuat să facă un pas în spate (nu să caute vinovați), iar specialiștii în marketing promoțional să fie ascultați (se preferă lăudătorii acum). Și am amintit de puține cerințe pentru o viață de partid sănătoasă.

Toți sunt de acord că partidele, viața politică în general, trebuie schimbate consistent (sau reformate, ca să utilizez un termen la modă), dar cine are curajul de a începe această acțiune? Acțiunea este absolut necesară pentru că partidele sunt esența politicii democratice și slăbiciunea lor generează regimuri autoritare (dictaturi). Modalitățile de îmbunătățire a vieții de partid sunt diverse, evoluează de pe o perioadă la alta, dar trebuie să atingă niște ținte clare. O formațiune politică ce se respectă și respectă alegătorii trebuie să aibă obiective politice, economice, administrative etc. clare, să acționeze pe baza unor principii ideologice asumate, de stânga, dreapta sau centru, și să nu apeleze la alianțe ciudate decât în situații extreme (crize, pandemii, război etc.). Evoluțiile stânga-dreapta în politica unor partide (am avut exemple în România) nu fac decât să îndepărteze alegătorii și să dea cale liberă oportuniștilor, iar viața politică să aibă un nivel foarte scăzut de apreciere.

PS: În politica suceveană, partidele nu renunță la principiile ideologice (mulți membri nu le cunosc). Sunt lideri care renunță la partide peste noapte. Avem nevoie de ei? Eu, nu.



Recomandări