Ideal ar fi să continui să trăiesc în aceeași carcasă, în lipsa oricărei emoții. Sunt necesari măcar „doi ani de vacanță” (așa cum notează Jules Verne în opera cu același titlu) pentru a înțelege cu adevărat un domeniu. Nu este suficientă acumularea de informații, ci este importantă și experiența directă.
În perioada 27-30 iulie, am participat la Atelierele de interpretare a textului CreativLit, organizate de Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”. Obiectivele atelierelor au fost promovarea operei eminesciene și medierea dialogului în prezența scriitorilor contemporani. În cadrul acestor ateliere, am descoperit noi perspective de a privi literatura.
Oamenii citesc doar pentru povestea din spatele paginilor? Aceasta a fost o idee aprofundată de participanți în cadrul atelierelor. Totodată, s-a pus în lumină faptul că sunt texte care se impun și texte care transpun cititorul în universul descris. Operele pot fi reinterpretate, existând o artă de a te reîntoarce în poveste. Adesea, cititorii consideră cărțile ca o formă de evadare-din pasiunea oferită de conținutul cărții. Unele opere conturează diferența dintre aproape și departe. O scriere poate transpune cititorul în poveste sau poate crea o barieră între cele două instanțe – autor și persoana care recepționează mesajul.
În plus, în cadrul atelierelor dedicate poeziei eminesciene, am discutat mai multe texte fascinante. O poezie care nu este așa de cunoscută se numește „Kamadeva”.
Titlul poeziei este mimetic, pentru că reflectă mesajul pe care vrea să-l transmită poezia. Kamadeva înseamnă, în mitologia indică, zeul iubirii. „Tatăl său este cerul, iar mama lui, iluzia. În figură se înfățișează totdeauna călărind pe un papagal, ca un arc făcut din zahăr, coarda arcului formată din albine, iar săgețile din florile trandafirii ale arborelui Amra.”
Textul poetic este în strânsă legătură cu tema iubirii, dragostea fiind asociată cu sentimentul de durere, sufletul putând să fie vindecat prin prezența zeului indic Kamadeva.
„Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în soln pe Kama,
Kamadeva, zeul indic.”
Totodată, se descrie și înfățișarea zeului. El are aripi, iar în tolbă păstrează săgeți, urmând ca iubirea să fie încredințată instanței poetice.
„Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
El păstrează, ca săgeți,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreț.”
Finalul poeziei dezvăluie faptul că săgeata „otrăvită” a iubirii conduce spre ideea de ambiguitate „ș-al iluziei deșerte”.
Un alt text discutat în cadrul atelierelor este „Singurătate” [1877] („Convorbiri Literare”, XI, 12, 1 martie 1878). Instanța poetică descrie indicii spațio-temporali: „masa de brad”, „în odaie prin unghere”, „câteodată”.
Se regăsește laitmotivul iluziei („dulci iluzii”).
Cu toate că se pun în lumină detalii legate de „deșarta casă”, poezia este o artă poetică. În următorul catren se accentuează ideea menționată mai sus:
„Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Și un capăt poeziei
Și pustiului să pui.”
Astfel, în cadrul atelierelor de interpretare a textului de la Ipotești, am avut oportunitatea de a întâlni persoane pasionate de literatură și am redescoperit opere ale unor scriitori fundamentali.
Bianca NATI
