Să ne aducem aminte că, dintru început, virtuţile n-au fost pentru om decât seminţe pe care, prin libera sa voinţă şi conlucrarea cu harul dumnezeiesc, urma să le facă să crească şi să sporească în el; că ele sunt un dar al harului pe care el trebuie să şi-l împroprieze, iar aceasta se face prin făptuirea binelui, prin conlucrarea tuturor puterilor sale, în fiecare dintre lucrările lor, cu voia lui Dumnezeu prin împlinirea în fapt a celor rânduite prin pronia lui Dumnezeu şi sădite în firea omenească.
Convertirea spirituală se face, deci, în cadrul unui proces dinamic de creştere şi sporire neîncetată care-l face pe om să treacă de la starea de copil la cea a bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 12-15). Aşa cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, omul „creşte în fiecare zi în vârsta duhovnicească, desfiinţând cele ale cugetului pruncesc şi înaintând spre desăvârşirea bărbătească. De aceea, pe măsura vârstei i se schimbă şi puterile şi lucrările fireşti”.
(Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, p. 363)