Realitatea geopolitică actuală determină creșterea cheltuielilor militare și reducerea în aceeași măsură a celor civile (cercetare tehnico-economică, educație, sănătate, cultură etc.) sau amânarea pe termen lung a unor programe la scară mondială (reducerea poluării, spre exemplu). Această schimbare de amploare, prima după încheierea Războiului Rece la nivel mondial (au mai fost conflicte zonale în această perioadă, dar cu cheltuieli militare reduse), a fost determinată de atitudinea agresivă a dictatorilor.
Ce a generat supărarea criminală a liderilor autoritari nu este dificil de ghicit. Dictaturile, cu excepția Chinei, au pierdut cursa economică, tehnică și implicit geopolitică pe plan mondial și încearcă prin forță să redevină puteri mondiale (vezi Rusia). Statele autoritare în ascensiune (China în primul rând, dar nu numai) își revendică un loc mai important în arhitectura de putere la nivel planetar și vor să îl obțină recurgând la dreptul forței.
La acestea se adaugă lupta pentru resurse energetice (Orientul Mijlociu, spre exemplu), minerale (Congo sau Africa de Vest în acest moment), conflicte interetnice sau religioase exacerbate etc.
Înarmarea și cheltuielile militare aferente devin un rău necesar, pentru că asigură și, în mare măsură, securitatea națiunilor, încrederea investitorilor și un climat normal al vieții socio-economice.
În istorie, neglijarea eforturilor materiale și umane în asigurarea pregătirii națiunii pentru un posibil conflict s-a răzbunat dureros (vezi retragerea românilor din Basarabia în 1940 și pentru că nu aveam muniție de artilerie decât pentru trei zile de luptă). Cu atât mai mult în zilele noastre, când progresul tehnologic rapid face necesară actualizarea dotării militare permanent (în caz contrar, armamentul învechit moral este anihilat precum cel al Rusiei în Ucraina). Iar dacă conștientizăm existența armelor de distrugere în masă (nucleare, chimice, bacteriologice etc.), vom considera că 5% din PIB pentru apărare nu este un procent exagerat, iar apartenența la o alianță politico-militară (care are și efecte economice pozitive, precum comenzi militare comune și prețuri mai scăzute) este de dorit.
Asigurarea finanțării înarmării este esențială, dar nu și suficientă în lumea modernă. Dotarea armatei cantitativ, pe tipuri de echipamente, calitativ și în funcție de compatibilitatea cu forțele aliate este la fel de importantă, iar rolul specialiștilor militari trebuie să fie corelat cu disponibilitățile bănești pe care finanțele guvernamentale le pun la dispoziție. Pregătirea pentru a face față unui conflict este o acțiune de maximă importanță, iar politicul, economicul și armata sunt obligate să conlucreze fără fisuri.
Sub aspect economic, pregătirea pentru apărare presupune și existența unei industrii de profil la nivel național, cât mai dezvoltată și care să acopere o parte cât mai mare din necesitățile naționale. Experiența perioadei de după Războiul Rece ne demonstrează că procurarea în proporții prea mari de tehnică militară de la parteneri ne poate prinde nepregătiți (Europa este un caz elocvent după invazia rusă și atitudinea oscilantă a SUA). În această perioadă cu conflicte și amenințări militare (China, Iran, Coreea de Nord, Israel sau SUA), industria de apărare are o piață de desfacere enormă, din păcate, iar exportul de ”unelte ale morții” poate acoperi o parte din efortul de înarmare.
Politica UE în pregătirea pentru un conflict militar s-a adaptat foarte rapid și până în 2030 va fi capabilă să răspundă oricărei provocări. Paza bună trece primejdia rea.
Și România, mai mult împinsă din spate de UE prin programe militare sau cu dublă utilizare, militară și civilă (SAFE, spre exemplu), a prins curaj și este pe cale să repornească industria de apărare. Armata vrea dotări moderne, industria vrea să producă mijloace de apărare, iar UE asigură finanțarea. Ce ne lipsește? Un plus de voință politică și multă calificare în domeniu.
