Viața culturală a deceniilor din preajma revoluției încă păstrează cotloane umbrite și puțin cercetate, în pofida unor plăci memoriale neoficial amplasate în cotloanele urbei cu nădejdea ivirii unui dram de atenție, dacă nu și revizuirii cotidianului ceaușist dint-o perspectivă mai nuanțată decât rigidul alb/negru. Nu vom avea parte de cine știe ce răsturnări de perspective, dar se va putea observa că, și-n receptarea, și-n plăsmuirea literaturii, n-au fost nicidecum toți „o apă și-un pământ” – dimpotrivă!
La Iași, se poate citi pe o astfel de placă memorială că, într-o anume clădire, a fost „Vaporul”, loc în care a trudit „un grup de tineri uniți întru literatură.” Inscripția a fost așezată de către „mateloții” ce au găzduit și populat pseudo-cenaclul, fiind, s-ar putea zice, o placă memorială „privată”, certificată totuși prin implicarea Muzeului ieșean al Literaturii. Poate fi lăsată la aprecierea familiilor amplasarea marmurei evocatoare?
Pe dos este cazul Ion Luca de la Vatra Dornei: un privat oarecare ar fi în măsură să decidă scoaterea unei plăci memoriale cu argumentul „acum e casa mea, nu mă interesează cine și ce s-a scris aici, fiind a mea, fac ce vreau cu ea”? (Nu mai știu ce s-a întâmplat pe strada Parcului nr. 37, dar chiar vineri voi fi la Vatra Dornei și-o să aflu.)
În cazul „vaporului” avem de a face cu evocarea unui episod antisistem, în constituirea căruia s-au implicat spontan foarte tineri creatori, multe dintre numele trecute în „jurnalul de bord” impunându-se apoi meritat în perimetrul literaturii noastre de azi, alții dispărând în ceața vremii – mai bine zis, vremurilor. Firește, ca și la „Junimea” de altă dată, ființa și „caracuda”, cu rolul fast al planului secund în relevarea și susținerea celui prim. Erau destule cenacluri literare „oficiale” în Iașiul acelei vremi, numai că frecventarea lor presupunea, după cum spunea George Bălăiță (și el fost „vaporean”), înregimentarea într-o „gândire sectantă”. Dar și o veghe autoritară, mergând până la supravegherea atentă din partea Securității.
Pe puntea bastimentului comandat de fostul meu șef de grupă la Filologie Constantin Liviu Rusu, cei „uniți întru literatură” izbuteau să se sustragă privirii bănuitoare a autorităților, și nu erau deloc puțini și oarecari! Alt fost „marinar” precizează: „nimeni nu făcea politică, necunoscându-l pe celălalt.” Justificare cât se poate de logică atunci, mai ales că, după 1989, cel puțin doi dintre „vaporeni” s-au dovedit de-a dreptul informatori! Tot Bălăiță: „Vaporul era de fapt un fel de casă a poeziei. Nu cenaclu.” A fost, n-a fost – oricum, conclavul prilejuia oficierea unor incursiuni dezinhibate în lumea literelor și recurgerea la lectura unor mari texte din literatura lumii, multe dintre ele încă „fruct oprit”.
Nu s-a remarcat până acum că, de fapt, nervurile care susțin bordajul vasului le-a înfiripat promoția 1962 a Facultății de Filologie, în special grupa 234 (din care am făcut și eu parte), care avea să furnizeze mai mare număr de universitari și de membri ai Uniunii Scriitorilor decât oricare alta de până atunci (mă tem că și până acum). Nici pe departe, „vaporul” n-avea să fie un „salon al refuzaților”. Dimpotrivă chiar. I-am debutat editorial la „Junimea”, începând cu „comandantul” Liviu Rusu, pe Dumitru Irimia, Virgil Cuțitaru, Mihai Ursachi, Adrian Voica, Leon Volovici, i-am publicat frecvent pe Ioanid Romanescu, Adi Cusin, Adrian Nicolau, câțiva au fost tipăriți la alte edituri.
După absolvire, risipindu-se care încotro, puntea s-a golit. Nu știu să fi rămas în urmă mari cărți nepublicate. Poate doar romanul în treizeci de volume Abrudan, pe care se zice că l-ar fi scris marinarul „boem autentic” Eugen Andoni. N-am văzut opul și, de fapt, se pare că nu l-a văzut nimeni, cherchez l’Abrudan! „Sinceritatea și ancorarea aceea foarte serioasă în vis, nu în realitate, asta a făcut să existe Vaporul” – considera fosta mea colegă din grupa 234 Olga Rusu, consoarta căpitanului. Amândoi au trecut în neființă, lăsând în urmă câteva cărți serioase, temeinice, contribuții remarcabile la descifrarea istoriei culturale a unui oraș ce a traversat varii momente dificile, între care și perioada „strângerii șurubului” ideologic până la totala isprăvire a filetului.
Cargobotul încărcat cu speranță (adeseori naivă) și ivit într-un Iași abia dezmeticit după negura proletcultismului a plutit solitar, fără sirenă și fără lumini de poziție; n-a ajuns să acosteze vreodată în portul libertății depline, dar pe urma siajul său s-a putut naviga ceva mai decis și cu mai puțină teamă. Nu-i puțin și, cum din păcate s-a văzut, nici destul.
Nu mai știu când a apărut o carte destul de ciudată, ce aduce amănunte noi. N-are autor – cum s-ar zice, e „dată anonimă”. Se intitulează Eugen Andoni, un boem autentic, s-a tipărit la Editura „Vasiliana” şi adună texte în care apare ici-colo citat numele Andoni: dacă într-un interviu de câteva pagini se aminteşte într-un locşor şi fulguranta trecere a fostului „boem ieşean autentic” din anii ’60-’70, textul este publicat în întregime. Nici nu-i rău: luăm cunoştinţă de mărturii pe nedrept uitate.
Alte fragmente reproduse între cele două coperţi nici n-au autori identificabili, figurând doar nişte adrese criptice de internet. Cu siguranţă, cartea vrea să se constituie într-un omagiu adus singularului personaj ieşean (şi o face onorabil, totuși, cu un evident exces de generozitate) dar, mai ales, să-l scoată din uitare – gest cultural de salutat.
Dar cine-a fost Eugen Andoni? Stelian Baboi (pag. 93) îl consideră „unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii”, cu „un destin eminescian geamăn”: „Romanul lui fluviu ,Abrudan”, în 30 de volume, oglindeşte cu adâncă profunzime şi acurateţe artistică soarta Omului ca entitate într-o lume apocaliptică.” Dar oare Baboi de unde l-a citit, că, din nefericire, romanul-fluviu n-a fost publicat niciodată şi nimeni nici nu l-a văzut, darămite să-l citească, barem în manuscris. Dacă o fi existând, atunci ar constitui cea mai convingătoare probă aptă să demonstreze că românii au avut literatură de sertar, deasupra întregului Iaşi literar rămânând să plutească umbra unei grave vinovăţii – ignorarea.
Se vorbeşte ici-colo în carte despre vreo zece mii de pagini, pare-se cu bună ştiinţă dosite (?), iar la finele volumului se publică o notă din care rezultă c-ar exista un responsabil de continuarea culpabilă a tăinuirii: „Familia regretă că toată creaţia lui Eugen Andoni a fost încredinţată doamnei profesor Liliana Dorofte.” N-am văzut nicăieri vreo explicaţie publică din partea învinuitei, care ori a distrus absolut iresponsabil manuscrisul (de ce?), ori îl păstrează pentru cine ştie ce viitoare profitabilă licitare la Sothesby’s – doar e vorba despre „unul dintre marii scriitori ai lumii”.
L-am bine-cunoscut pe Andoni: un personaj cât se poate de plăcut, citit, cult în toată puterea cuvântului, totdeauna dispus să se avânte în discuţii avizate pe marginea cutărei opere semnificative din orice veac; l-am şi invitat să aducă manuscrisul romanului la „Junimea”. N-a fost să fie: ori îl considera încă perfectibil, poate şi neterminat, ori era convins că nu-i momentul publicării din pricina rigorii cenzurilor vremii, dacă nu, cine să mai știe, nici nu l-ar fi scris încă. Ar fi fost ditamai evenimentul editorial!
Abrudan e-o legendă sau realmente a existat? Ar mai fi de discutat şi pe marginea precizării din titlul cărţii, „un boem autentic” (Andoni adică)… Dicționarele vin cu precizări: boemie, adică „un comportament social neconvenţional”, „om dezordonat, lipsit de mijloace, de siguranţa zilei de mâine; firul roşu: refuzul de a munci”. Nu se „leagă” deloc cu Andoni. Truda îndelungă pe un manuscris de mii de pagini n-are cum „rima” cu „refuzul de a munci”, dimpotrivă. Dicționarele se referă, desigur, abuziv-limitativ, doar la încadrarea într-un sistem organizat atestat cu o „Carte de muncă”. Ceea ce, într-adevăr, Andoni, absolvent de Filologie, n-a avut niciodată.
Boemia presupune obligatoriu ratificarea ei prin aura creaţiei originale, altfel am ajunge să-i încadrăm între boemi pe toţi cei care bat străzile fără vreun rost pe lume. Precizarea „lipsit de mijloace” nu funcţionează deloc în cazul Andoni, membru al unei familii bine situate. Greu cu încadrarea în litera definiţiei! Filele de proză înserate în secţiunea a doua a cărţii nu prea conving: Andoni îşi imaginează din Iaşi războiul civil din Spania, şi nu-i uşor s-o facă venind după proza lui Hemingway… Scriitura lui Andoni este exactă, poate cumva prea „uscată”, atestând o română literară bogată şi îngrijită, da-i proză „făcută”, iar nu născută. S-a publicat, deci ce s-a mai găsit, poate nu numaidecât ceea ce-ar fi cu adevărat relevant.
Tot Abrudan rămâne să ducă greul. Unde-i Abrudan?
