… că nu mai fusesem de multișor. Mi-s fiu de ceferist, am copilărit printre locomotive și vagoane la Ițcani, știu bună parte din șurubăria modestei și tenacei mașini din seria 140.220 (cu aburi, desigur – avea, pe placa de pe „marchiză”, scris „iuțeala maximă” de 60 km la oră – în acte, adică în realitate, numai 50), cea care a călărit zeci de ani dealurile și munții Bucovinei (nu s-a mai păstrat, ca piesă de muzeu, barem una!), încă mai descifrez rostul semnalelor din parcurs și al inscripțiilor de pe vagoane, într-un cuvânt, am rămas un filo-ceferist cu eternul hobby al glasului roților de tren.
Cum spune romanța, „azi toate s-au schimbat”, dar în cazul nostru esența e aceeași, câtă vreme roțile tot se-nvârt pe șine și impiegatul cu paletă verde încă mai dă semnalul de plecare, ca și taică-meu, din ușa biroului de mișcare. El diriguia trenurile cu semnale morse (punct-linie-punct) deslușite de pe-o nesfârșită bandă de hârtie; de-ar nimeri tata azi într-un birou de mișcare, adevărat mini Cap Canaveral al tehnicii feroviare, ar fi pur și simplu năucit. Toate s-au schimbat, călătorul urcă în vagoane ca-n bucătărie la el acasă, nu odată uitând respectul cu care înaintașii își făceau cruce la urcare, nu de teamă, ci ca semn de prețuire față de trenul ce întruchipa minunățiile tehnicii veacului. Și ca semn de autoreproș, mi-am inventat o treabă dus-întors la Vatra Dornei (revederea casei dramaturgului Ion Luca, unul dintre cei mai prețuiți scriitori români între cele două războaie, unde mi-am petrecut multe dintre vacanțele copilăriei) și… hai în tren.
În pofida eternei sub-finanțări a căilor ferate, dar și a reproșurilor devenite suspect de tradiționale, gările care acum zece-cincisprezece ani arătau ca vai de ele, cu liniile năpădite de buruieni și pereții coșcoviți, au mai ieșit la lumină și, multe, sunt chiar cuviincioase. Cu garniturile aduse la 3 vagoane de la 8-12, e altceva, în situația în care zeci (ați citit bine: zeci!) de garnituri ultramoderne nou nouțe, fabricate de onorabila firmă poloneză PESA, cu locomotivele în cap, zac de când hăul în convoaie parcate pe diverse linii moarte! Incredibil: se pare că a trebuit luată în seamă prevederea contractuală ce obligă construirea a patru stații zonale cu necesarele hale de mentenanță. Care… nu-s! Trenurile excelente le-am plătit de mult, polonezii ni le-au furnizat la timp, iar acum ele zac aiurea, de pomană, când ducem cronică lipsă de vagoane! Cum să crezi ceea ce vezi? Și iar nu-i nimeni vinovat? Circulă puține vagoane importate, construite de alte firme, superdotate cu tehnică de vârf, care se poticnesc unde în alte părți n-ar avea fir de problemă.
Cu toată jena: cuiul lui Pepelea la noi sunt… closetele! Oricât ar fi vagonul de bucșit cu tehnică electrică și electronică, dacă la WC te întâmpină o lăcăraie maronie ce te oblică să-ți lași pantoful în mizerie puturoasă, nu-ți mai arde de toate gadget-urile High-Tech Lifestyle de pe lume! Să zicem că până la urmă intri cumva. Dai să-nchizi ușa, eșec! Amărâtul clămpuș e stricat, ușa o poate închide, pe diafară, doar cheia ceferiștilor (care, până la urmă, o și fac, astfel „rezolvând” toate neplăcerile). Ar trebui să ții ușa cu un braț și cu celălalt să te sprijini zdravăn de perete! Iar după ieșire, aduci bunătatea de putoare lipită de tălpi în compartiment! Renunți și încerci alt vagon – ceea ce mi-a sugerat și răspunsul cerut inteligenței artificiale! – aș, e la fel! Preventiv, sunt lăcătuite și parte din restul toaletelor, așa că, din toate, rămân 2-3, evident semiinundate și tot cu cheia interioară ruptă.
La IC 832 (28.08) masivele uși din afara vagonului se închid și se deschid, elegant și modern, electric – numai amărâtului clempuș dinăuntrul closetului nu-i poate veni nimeni de hac! Nu-s vinovați până la capăt nici ceferiștii ce nu pot rezolva mai nimic cu trenul aflat în rută, nici proiectanții care au imaginat acționarea cu aer comprimat a wc-ului – cum să-și închipuie că, la noi, va veni totdeauna cineva care să arunce hârtia igienică taman în oala closetului? Ceea ce se întâmplă mereu, pe cât de repede, pe atât de matematic!
Nu văd o soluție în renunțarea la tehnica de vârf și revenirea mioritică la closetul oltenesc cu doi pari (unul să te ții, altul să te aperi de câini), așa că minunăția de vagon ultramodern îți va lăsa ca amintire întâi de toate miasmele puturoase ale călătoriei…
La întoarcere, minune! IC Cluj-Iași-Galați are și clasa I-a, un vagon parcă din altă eră, curat lună și cu toate comoditățile în funcțiune! Călătorii pot admira în toată voia spectaculosul început de toamnă bucovineană, obișnuitul aer de încordare tipic călătoriei cu hâcuri a dispărut, și parcă-s acasă, în fața televizorului!
Scene din vagon: văd o doamnă între două vârste ce-și continuă convorbirea începută la mobil acum trei ceasuri (la sosire, a terimant-o cu „mai vorbim!”), un mustăcios care-și dumirește meșterul de-acasă, ce, pare-se, îi construiește o sobă de teracotă, doi tineri curăței și bine crescuți ce trudesc asupra unor cărți subliniate conștiincios din loc în loc (am tras cu ochiul: texte religioase), în vreme ce alți călători, probabil veniți de departe, au adormit.
Când iată că intră în acțiune un personaj al altui Ion Luca, de astă dată Ion Luca Caragiale. Îl credeam uitat de mult, însă dumnealui viețuiește în pace și onor chiar și-n anno domini 2026: Este vorba despre Domnul Goe. S-a urcat de la Câmpulung, dimpreună cu mamițica. O fi având vreo cinci-șase anișori. N-are-n cap pălăria ce i-a zburat-o trenul adevăratului Goe pe la Buftea, dar i s-a înfundat pe creștet, nu știu de ce, o cască de pompier de care-i teribil de încântat, deși din pricina ei n-aude mai nimic și-i nevoit să-și țipe tot șiragul de semi-onomatopee guturale: strigă supramodulat raba! și mamițica îi ține hangul: gaga! După care coca!, urmat de boca!, și rupul!, apoi cucul! – giumbușlucuri de adormit Mițura cu efect invers – trezesc alarmați adormiții din vagon. Plin de energie și vitalitate, Goe ot Câmpulung ia apoi unul câte unul scaunele libere, plesnindu-le mânerele odată-sus, odată-n jos, dintr-un capăt în celălalt. Mamița e-n transă, uite-l câte-i trec prin cap! Este convinsă că admirația-i generală, drept pentru care variază repertoriul, trecând la „fripta”: îi trage cu deplină milă maternă câte o pălmuță peste fund, și primește cu veselie copilărească o nemiloasă leapșă peste ochi. Urmează etalarea repertorului de la grădiniță: Vulpe tu mi-ai furat gâsca / dă-mi-o înapoi… numai că Goe a uitat mai departe și-l ajută, ca să se termine odată, doamna cu mobilul: Că vin cu pușca și cu trei copoi. „Multe mulțumiri, stimată doamnă”– o firitisește mamița. Goe e acum departe: urcat pe scaunul mustăciosului care-i zâmbește fals și câș, încearcă să înnoade perdelele ferestrei, numai că nu-i merge, și-ncepe să-și plângă neputința zbierând de sub cască și gesticulând. Nu mai continui, nici nu le-am putut nota pe toate. Goe tot a izbutit ceva: în tot vagonul nu mai exista de mult decât el și năzdrăvăniile dumnealui. Și povestea cu closetele, și nesimțirea crasă (nu numaidecât a puștiului, cât a mamițichii) mi-au amintit versul cu Aliotmanul poticnit într-un ciot. Am ajuns acasă tehui…
Cât despre inventata vizită la Dorna: casa dramaturgului, cândva pe un tăpșan la marginea parcului, acum e-nghesuită într-un purcoi de vile în care am recunoscut-o cu greu. Am citit într-o gazetă (autor V.M. Demciuc) că acolo a fost amplasată în 1982 o placă memorială Ion Luca. Îmi pare rău, dar n-am găsit-o.
