Nu a “trecut în neființă”.
Este și va fi, există și va exista în ființă – în ochii și amintirile și inimile a sute de oameni a căror existență a fost marcată de profesoara, muziciana, mentora, pianista, prezentatoarea, traducătoarea, fiica, sora, nașa, prietena Elena Andriescu.
Născută în Cristești de Botoșani, dintr-o familie de dascăli de patru generații, dacă e să includem nepotul care predă matematica în universități prestigioase din SUA.
Prietenia Elenei Andriescu cu pictorița bucovineană de imens talent Ileana Bardă este aproape o legendă locală.
După dispariția artistei, legatul său pictural nu a cunoscut vreun avocat și un tălmăcitor mai pasionat decît muziciana sărutată de zeii elocvenței. (A avut mulți prieteni dragi în Suceava, lista ar lua mult spațiu… să o menționez cel puțin pe profesoara /pianista Felicia Gorea, de care o legau compatibilități evoluate într-o prietenie strînsă.)
Am avut norocul de a îi fi fost foarte aproape, în anii mei de formare, și, cred, în toți anii de după.
Așa au fost mulți alții, norociți să o cunoască. Împărțea – fără împuținare – lumina iubirii de muzică, tuturor celor pe care îi învăța – în sala de clasă, în cadrul unui juriu de concurs, în articole publicate în Monitorul, sau în prezentările de concerte, la un nivel muzicologic și de erudiție fără prihană. Nu putea fi redusă prin etichetare sau precizie îngustă. Talentul său în ce privește limbile scrise și vorbite era excepțional – de la franceză la engleză, de la italiană la rusă… și încă.
Avea darul de a trasa echivalențe, legături semantice și hermeneutice în același timp erudite și niciodată pompoase. Vii, sincere, pline de sens. Cunoștea biografia și mai ales muzica lui George Enescu în unică adâncime, atât în sensul profesiunii, la nivel de exeget, cât și ca iubitor de muzică, vibrând necondiționat la fiecare sunet enescian, precum puțini alții.
Există mai multe arhetipuri de geniu.
Cel acceptat – demn de toată admirația – este geniul dedicat perfecționării unui singur aspect creativ sau savant, până la limita desăvârșirii. Un altul este legat de abilități, talente, tendințe, creativități multiple, generoase până la limita absurdului, dezvoltate în grade diferite, dar cu un impact social cumulat extraordinar.
Din perspectiva unei posterități nemiloase, astfel de genii sunt mai puțin recunoscute în moștenirea lor tangibilă, pentru că nu se dedică exclusiv unui opus magnum care să răzbată secolele, ci “se risipesc”.
Precum o blândă grindină de mană cerească, răspîndesc în societate, chiar și temporar, o comprehensiune mai justă, o canalizare a sensurilor de nedefinit, o reamintire constantă a binelui, adevărului și frumosului. Valori umilite în plăgile sociale ale timpului, dar niciodată sufocate definitiv. Aceste genii ale vieții se “risipesc” întrucâtva, întru împlinirea altora. Elena Andriescu era o astfel de personalitate.
… Cei care cunosc partea de “operă” a moștenirii profesoarei știu însă că nu e subțire.
O teză despre pianistul și patriotul Ignacy Jan Paderewski (1860-1941), primul lider al Poloniei libere (a doua Republică Polonă de după Tratatul de la Versailles). Zeci de cronici muzicale depășind cu mult cerințele ziaristicii efemere.
Traduceri minunate din capodopere ale poeziei universale, prea multe să le menționez toate. O realizare incredibil de simpatetică, după părerea mea: traducerea, dincolo de exemplar, a celor cinci poeme de Evgheni Evtușenko folosite de Dmitri Șostakovici în Simfonia a 13a, cel mai curajos denunț anti-stalinist și anti-totalitar al marelui compozitor și disident. (Cunosc multiple traduceri, în cinci alte limbi.
Nici una nu se compară cu versiunea Elena Andriescu, ce încă își așteaptă publicarea.) Cu toate acestea, geniul trăirii îi era încă mai remarcabil.
Vremea lacrimilor va trece, sau cel puțin ele se vor amesteca, într-o meritată diluare, cu gînduri de consolare, cu amintiri inepuizabile, de neprețuit. Lumina va rămîne însă, timp de generații, purtată, împărtășită și sporită de elevii ei, deveniți ei înșiși dascăli, și de toți care au iubit-o. Nu vom uita.
Samir Golescu
