Iar aniversări?

Da. Și nu merită ratate, barem e-un prilej de a mai uita obsesia Bolojan! Nașterea administrativă a revistei ieșene „Cronica” acum 60 de ani a fost cu năbădăi, fiindcă cei trei care, practic, au nășit-o, aveau o mare hibă, fiind considerați… prea tineri! Mergea pe timpul pașoptiștilor, nu mai ținea când construiam cu entuziasm și adâncă responsabilitate cea mai umană dintre orânduiri, feeric luminată de instalarea pe firmament a „omului nou”… etc. etc. (aplauze!). Cei tineri, care copleșiseră pe unde și cum au putut gazetele, revistele, cenaclurile, întrunirile mai răsărite, cu îndemnuri pentru apariția „Cronicii”, beneficiau de totală încredere. „Avem un tineret minunat” spunea Ceaușescu, dar să-și facă ucenicia cuvenită, să demonstreze ceea ce poate, iar gazeta o vor conduce personalități locale bine împlinite, cu întreagă stimă și responsabilitate. Noua publicație săptămânală ieșeană, cu un tiraj cvasi-incredibil azi (30 de mii de exemplare!) și difuzare imediată în toată țara, deși afișa tradiționala deviză „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, nu figura ca organ de partid și nici ca subordonată unui for central (Uniunea Scriitorior de pildă, precum ostenitul lunar „Iașul literar”). Ceea ce nu însemna că toate frâiele n-ar fi rămase tot acolo, în tolba PCR, dar barem se ivea impresia unei anume „sloboziri” în presa urbei, oricum strict rămasă sub control. Până la urmă, formula noii conduceri, îndelung pritocită, a fost cel puțin bizară: trei redactori-șefi adjuncți, nici un redactor-șef (!) și un secretar general de redacție. „Cronica” avea și un director onorific, cărora multora i-am fost sudenți în școlirea universitară – reputatul profesor Const. Ciopraga. Doar onorific, fără nici un drept de semnătură, fără a figura în statul de funcțiuni al instituției, și fără vreo apetență reală pentru gazetăria culturală, s-a rezumat mai mult să aducă la redacție întru grabnică tipărire amici de genul fostului său profesor de igienă, care ne oripila cu texte de soiul „Necesitatea spălării zilnice pe dinți.” Toți cei pe care îi vor aminti azi aici sunt de când hăul risipiți prin dumbrăvile celeste. I-am bine cunoscut și consider că merită o amintire ceva mai îngăduitoare într-un moment aniversar pe care l-aș dori onorabil celebrat. Oricum, încerc să nu uit aforismul lui Chiton din Sparta, nul nisi bonum, păzindu-mă de receptarea excesiv îngăduitoare și dulceagă: a trecut aproape o viață, trăim, practic, în altă lume – să ne amintim că ei făceau parte dintre chemații meniți să prefigureze, într-un Iași cultural și fastuos, și ostenit, așteptatul reviriment. Cum bine se știe, nu există revistă culturală fără un Colegiu de Redacție. De cele mai multe ori inutil și prisoselnic. Listele de nume ochioase se afișează în ideea falsă a unui posibil transfer de autoritate și competență dinspre onorații colegieni către gazeta ce se naște, iar când se-nșiră și nume de pe alte continente, devin aproape ridicole. Cronica a recurs doar la valorile tradiționale, din Colegiu făcând parte, între alții, Otilia Cazimir, Const. Ciopraga, Al. Dima, Dan Hatmanu, George Lesnea, dimpreună cu notabilități ale Consiliului Județean. N-aș zice că onoratul Colegiu a fost, pentru Revistă, mai mult decât o formă goală și-atât, însă și-așa nu era puțin, întrucât începeau să se îngăduie, ba chiar să se stimuleze, dezbaterile deschise evitate până atunci. Numai că n-a ținut mult, și încet-încet, s-a „strâns șurubul” la loc. „Cronica” a avut multe (chiar prea multe!) reconfigurări, reașezări (aș zice și renunțări), dar, de-a lungul anilor, și-a păstrat o conduită respectabilă, pentru Iașiul cultural constituind un adevărat temei întru regăsirea unei matrici spirituale din totdeauna apropiată urbei noastre. Efectiv, am lucrat la revistă din secunda zero a începutului, când multe se cuveneau altfel înțelese și re-configurate. Cea dintâi formulă a Conducerii implica trei redactori-șef adjuncți, primul inter pares fiindcă considerat de la sine Corneliu Ștefanache, instructor PCR trimis direct de către Județeana PCR, al doilea, Corneliu Sturzu, atunci lector universitar la Filologie, și al treilea, Nicolae Barbu, un onorabil cronicar teatral din vechea gardă „adus pentru echilibru” (ciudat, nu era membru de partid – voi reveni cu alt prilej). Urma al patrulea, subsemnatul, secretar general de redacție, transferat de la Radiodifuziune. Lipsea flagrant taman… redactorul-șef – multă vreme așa a și rămas. Lista celor care aveau să lucreze în redacție va fi lungă, și, de-a lungul anilor, întrutotul onorantă, i-au cuprins, într-o perioadă sau alta, cu titulaturi varii în statele de serviciu, pe Florin Cântic, Al. Andriescu, Virgil Cuțitaru, Daniel Dumitriu, Al. Dobrescu, Mihai Drăgan, Florin Faifer, Doina Florea, Ștefan Oprea, Val Gheorghiu, Eugen Iacob Simion, Dan Laurențiu, Aurel Leon, Liviu Leonte, Ion Holban (ceva vreme mai târziu redactor șef, asemenea lui Andi Andrieș, Ion Țăranu, Nicolae Turtureanu, Valeriu Stancu), apoi Magda Ursache, Virginia Burduja, Vasile Filip, Al. Friduș, Al. Pascu, Carmen Vericeanu, Valer Mitru (ce personaj!), Paul Balahur, Cătălin Ciolca, Ana Maria Rusu, Cassian Maria Spiridon ș.a. Sunt sigur că în această repede ochire am omis un nume sau altul. Regret, și cum intenționez să scriu în continuare despre perioada atât de uitată, voi avea prilejul să mai dreg câte ceva. Se observă de la prima vedere că-s nume rezonante, multe ale unor personalități care au avut ceva de spus în cultura spațiului moldav și nu numai. Aș profita, îngăduindu-mi câteva schițe comportamentale dedicate celor trei adjuncți – în timp, poate și altora. Corneliu Sturzu, totdeauna cum impecabilul său costum maroniu, cămașă albă și cravată asortată. Purta ochelari cu ramă subțire: blonduț, delicat, distins, sugera fetelor amorezate la grămadă posibila existență a unui alt tip de ideal masculin decât mult mediatizatul mușchiulos, cu cizme și bască, vedeta întrecerii socialiste de la Bumbești-Livezeni. Sturzu cocheta și cu poezia, și ce-și putea dori mai mult o jună romanțioasă, cu cartela „scurtă” la Cantina „Justin Georgescu (numai prânzul) și dulci lecturi din Minulescu? De la prima vedere, cu toții ne-am zis „iată intelectualul!” După episodul „Cronica”, Sturzu n-a rezistat prea mult în biroul lui Sadoveanu de la Teatrul Național („teatrele sunt directorofage!”) și l-am adus la Editura „Junimea”. Cenzura, „indicațiile”, rigorile absurde, dar și ingratitudinea unor confrați, la care se alia și un hipertrofiat sentiment de auto-apreciere, l-au măcinat și l-au făcut să caute echilibru de odinioară pe nefericite drumuri închise: purta totdeauna după el, în mapă, sticla ratării. Și absolut bizar, a început să se joace cu o fantasmă: Premiul Nobel! Era un fel de râsu-plânsu’, asezonat prudent cu autoironie, dar pe undeva se pare că a lăsat urme în subconștientul ambițiosului pretendent ajunsese să creadă că i se cuvine! Glumă, ne-glumă, își imaginase rețete fericirii atârnată de coada unui mit. La Revoluție, mizerabil, a fost scos din redacție cu picioare în fund, cum se întâmplase la Craiova cu Marin Sorescu. A fost un suflet chinuit: iată mesajul premonitoriu ce l-am primit de la el în 1991: „Cum să știi că nu ai nici un rost / Să nu mai crezi, să speri, să nu Că nu mai ești de-acum necesar / mai bine un salt deschis către… ehei!” Încercat de vinovății hipertrofiate, s-a predat pur și simplu: la ce să lupte, când devenise inutil? Voi mai continua despre „cronicari”; o temă viitoare: George Pruteanu.