La 1 septembrie 1987, o tânără învățătoare intra pentru prima dată pe poarta Școlii Generale nr. 1 din Suceava. La 1 septembrie 2026, profesoara și directoarea Gabriela Mihai iese la pensie din aceeași școală. Între cele două zile sunt 39 de ani. Între prima zi la catedră și cea de astăzi – 46 de ani de învățământ. O viață profesională în care a fost învățătoare, profesor, formator, director, inspector școlar general și, mai presus de toate aceste funcții, om al școlii.
Există date care, fără să fi fost alese anume, ajung să capete, după ani, valoare de simbol. Pentru Gabriela Mihai, una dintre ele este 1 septembrie.
La 1 septembrie 1980 începea să predea la Humosu, în comuna Sirețel din județul Iași. Au urmat Heci, Milișăuți și Școala Generală nr. 7 din Suceava. La 1 septembrie 1987 ajungea la Școala Generală nr. 1 din Suceava.
Lăsase în urma sa șapte ani de învățământ și avea înainte aproape patru decenii de viață profesională. Avea să descopere că școala în care intra în acea dimineață îi va deveni mult mai mult decât loc de muncă, că aici va preda, va conduce, va construi, va trece prin reforme și schimbări de sistem, prin generații de copii și profesori; că numele său va ajunge, pentru o perioadă lungă, aproape imposibil de separat de numele Școlii Gimnaziale nr. 1 Suceava.
Astăzi, 1 septembrie 2026, timpul permite lectura în sens invers. Și ceea ce în 1987 era numai promisiune poate fi privit acum ca destin profesional împlinit.
- De la catedră la conducerea școlii
Primii 25 de ani ai carierei au însemnat, în primul rând, activitate la clasă: copii, abecedare, caiete, lecții, emoția primelor litere scrise și responsabilitatea acelor ani în care se formează relația copilului cu școala.
Drumul profesional a continuat apoi ca profesor de limba și literatura română și s-a extins către metodică, formarea profesorilor și management educațional. Gabriela Mihai a fost profesor metodist, formator al Casei Corpului Didactic „George Tofan” Suceava, formator-consilier ARACIP, membru în structuri consultative pentru management și calitatea educației și în Corpul Național de Experți în Management Educațional. CV-ul său consemnează, de asemenea, studii postuniversitare în comunicare și relații publice și în management educațional.
Din 2005 a intrat în conducerea Școlii Gimnaziale nr. 1 ca director adjunct, iar din 2012 ca director. În 2019, experiența acumulată la nivelul școlii a dus-o pentru câteva luni la conducerea învățământului sucevean: mai întâi inspector școlar general adjunct, apoi, din august 2019, inspector școlar general al județului Suceava. Numirea sa ca adjunct în mai 2019 și apoi preluarea conducerii Inspectoratului au fost consemnate la vremea respectivă și de presa locală.
Dar funcțiile spun numai o parte din poveste. Pentru că o carieră în educație nu poate fi măsurată exclusiv în ani de conducere, diplome, decizii semnate sau numărul ședințelor la care ai participat. Există și o parte care nu intră într-un curriculum vitae. Sunt copiii pe care i-ai învățat să citească, părinții cu care ai stat de vorbă, profesorii cărora le-ai spus uneori „da” și alteori „nu”, oamenii pe care i-ai format, conflictele pe care ai încercat să le rezolvi, profesorii tineri pe care i-ai încurajat, elevii care se întorc, după ani, la școala în care au învățat.
Aceasta este partea nevăzută a profesiei și, cu siguranță, partea care dăinuie cel mai mult.
- Școala, copilul și familia
Privită retrospectiv, activitatea Gabrielei Mihai are câteva teme care reapar cu o consecvență surprinzătoare.
Una dintre ele este relația dintre școală, copil și familie. Nu este doar o temă de discurs. A devenit subiect de formare, de cercetare și despre care a publicat articole. A scris despre managementul activităților cu părinții, despre consilierea părinților, despre comunicarea managerială și despre școala deschisă familiei. Printre volumele publicate se numără Comunicare managerială în instituțiile de învățământ preuniversitar și Managementul activităților cu părinții, ambele apărute în 2015. Lista lucrărilor sale include însă preocupări pentru aceste teme încă din anii 1990 și începutul anilor 2000.
O altă constantă a fost calitatea educației. Formarea ca evaluator și formator, activitatea în structurile ARACIP, preocuparea pentru evaluare și management și participarea la numeroase programe de formare arată un traseu profesional în care experiența practică de la clasă a fost permanent dublată de preocuparea pentru modul în care funcționează instituția școlară.
În 2008 i-a fost acordată Diploma „Gheorghe Lazăr”, clasa a III-a, iar CV-ul consemnează patru perioade succesive de acordare a gradației de merit.
Ar fi însă nedrept ca o asemenea carieră să fie transformată într-o simplă enumerare de diplome, fiindcă profesorul nu rămâne în memoria unei comunități prin dosarul profesional, ci prin impactul pe care l-a avut asupra societății.
- O voce care nu a evitat dezbaterea
În ultimii ani, Gabriela Mihai a devenit una dintre vocile recognoscibile ale dezbaterii publice sucevene despre școală. Arhiva Radio TOP păstrează intervenții despre statutul profesorilor, evaluare, diferențele dintre școala rurală și cea urbană, relația cu familia, încărcarea ghiozdanelor elevilor, greva din educație, legile educației sau norma didactică.
Uneori a susținut puncte de vedere incomode. A respins, de exemplu, ideea simplistă că profesorul dintr-o școală rurală ar fi, prin aceasta, mai slab decât profesorul dintr-o școală din municipiu. În timpul grevei profesorilor din 2023 a vorbit public despre nevoia de recunoaștere socială a profesiei didactice. În dezbaterea privind legile educației a cerut transparență pentru decizii care urmau să afecteze generații întregi. Iar în 2025, după 45 de ani petrecuți în sistem, s-a pronunțat împotriva creșterii normei didactice, insistând asupra faptului că munca profesorului nu se reduce la timpul petrecut efectiv în clasă.
Alteori, preocuparea pentru sistem a început de la lucruri aparent mici. În 2019, pe când conducea Inspectoratul Școlar Județean, Gabriela Mihai a atras atenția asupra greutății ghiozdanelor copiilor și a mers până la gestul foarte concret de a le cântări. Șase ani mai târziu, subiectul revenea în dezbaterea publică. Un cântar și un ghiozdan par detalii într-un sistem cu programe, metodologii, legi și ordine de ministru. Dar poate că tocmai aici se vede diferența dintre a privi educația numai de sus și a o privi și de la înălțimea copilului.
- Un om care a făcut școală
Expresia poate fi înțeleasă în două feluri.
Gabriela Mihai a făcut școală la propriu: timp de 46 de ani. Dar „a face școală” înseamnă și altceva. Înseamnă să formezi în jurul tău practici, exigențe, obiceiuri profesionale. Să transmiți o anumită idee despre ceea ce este acceptabil și ceea ce nu este acceptabil într-o instituție. Să lași în urmă oameni care au învățat ceva lucrând alături de tine și care duc mai departe, uneori fără să-și dea seama, o parte din ceea ce ai construit.
Niciun director nu construiește singur o școală. O școală există prin profesorii ei, prin elevi, prin personalul care o face să funcționeze în fiecare zi și prin părinții care îi acordă încredere. A atribui reușitele unei instituții unui singur om ar fi nedrept față de comunitatea care le-a făcut posibile. Meritul unui manager este altul: să creeze condițiile în care această comunitate poate lucra împreună.
Școala Gimnazială nr. 1 a rămas în toți acești ani o unitate solicitată de familiile sucevene. Într-o intervenție din 2022, chiar Gabriela Mihai vorbea despre presiunea pe care această atractivitate o exercita asupra spațiului școlii și despre avantajul păstrării programului într-un singur schimb. Dincolo de indicatori, poate că aceasta este una dintre formele cele mai simple ale încrederii unei comunități într-o școală: părinții continuă să vrea să-și aducă aici copiii.
- 1 septembrie 2026
Astăzi, cercul se închide.
La 1 septembrie 1987, Gabriela Mihai intra la Școala nr. 1 ca învățătoare. La 1 septembrie 2026, iese la pensie din aceeași școală. Au trecut 39 de ani.
Copiii din primele generații sunt astăzi adulți. Unii sunt, probabil, părinți ai copiilor care merg acum la școală. Colegii tineri de altădată au devenit profesori cu experiență. Au apărut calculatoarele, internetul, catalogul electronic, tablele interactive. S-au schimbat programe școlare, metodologii, miniștri și legi ale educației.
Școala însă a rămas. Și a rămas întrebarea fundamentală cu care începe, de fapt, orice profesie didactică: Ce lăsăm în urma noastră în oamenii pe care i-am întâlnit?
Răspunsul nu poate fi dat de cel care pleacă. Îl dau ceilalți. Îl dau foștii elevi atunci când, după douăzeci sau treizeci de ani, își amintesc un profesor. Îl dau colegii atunci când descoperă că folosesc, fără să-și propună, ceva ce au învățat de la el. Îl dau părinții. Îl dau oamenii pe care i-ai format. Și îl dă, în cele din urmă, instituția care continuă după tine.
- Lectio magistralis
În universități, lectio magistralis este lecția solemnă ținută de un profesor în fața unei comunități academice. Pentru Gabriela Mihai, poate că această lectio magistralis nu trebuie ținută astăzi de la un pupitru. A durat 46 de ani.
A început într-o școală din Humosu, la 1 septembrie 1980, și a trecut prin Heci, Milișăuți, Ițcani și, vreme de aproape patru decenii, prin Școala nr. 1 din Suceava.
A avut forma lecțiilor ținute copiilor, a cărților citite și recomandate, a ședințelor cu profesorii și cu părinții, a deciziilor dificile, a proiectelor începute și duse la capăt, a intervențiilor publice, a greșelilor inevitabile și a lucrurilor învățate din ele. Și poate că aceasta este lecția pe care o carieră atât de lungă o lasă unei comunități:
- că școala nu se construiește într-o zi;
- că instituțiile nu sunt clădiri, ci oameni;
- că autoritatea fără responsabilitate valorează puțin;
- că experiența nu te scutește de obligația de a continua să înveți;
- și că, după toate reformele, strategiile și metodologiile, în centrul școlii trebuie să rămână copilul.
La pensie, îi dorim doamnei profesoare Gabriela Mihai ceea ce se urează firesc, după 46 de ani de muncă: ani liniștiți, sănătoși și frumoși, timp pentru familie, pentru cărți, pentru călătorii și pentru toate lucrurile amânate de atâtea ori pentru „după școală”.
Dar îi dorim și altceva. Să nu plece de tot din educația suceveană. Să rămână aproape de profesorii care au nevoie de experiența unui coleg mai vechi, de tinerii directori care vor descoperi că managementul unei școli nu încape integral în niciun manual, de părinții care au nevoie de dialog și de comunitatea care are nevoie, uneori, de oameni dispuși să spună ce cred despre școală. Pensionarea poate încheia o funcție. Poate încheia un contract de muncă. Nu trebuie să încheie însă o vocație.
Într-un imaginar articol de ziar din 1 septembrie 1987, povestea tinerei învățătoare abia începea. Ultimul rând ar fi putut suna astfel: „Timpul va scrie continuarea.”
Astăzi, după 39 de ani petrecuți la Școala nr. 1 și 46 de ani de învățământ, putem adăuga rândul care lipsea: Timpul a scris-o. Iar de mâine, Gabriela Mihai va avea, în sfârșit, libertatea de a hotărî singură cum vor arăta paginile următoare.
Școala Gimnazială Nr. 1 Suceava
