„Am fost un om binecuvântat.
Pentru mine, fiecare zi în care am venit la școală a fost o zi de sărbătoare”, spune profesoara Gabriela Mihai, după aproape cinci decenii în care educația nu a fost doar profesie, ci un drum ales și urmat cu aceeași pasiune de la început până la final.
La doar 18 ani își începea cariera de învățătoare într-un sat din comuna Sirețel, județul Iași.
Astăzi, Gabriela Mihai se pregătește să închidă un capitol de 46 de ani în educație, dintre care 39 petrecuți la Școala Gimnazială Nr. 1 Suceava.
Mărturisește că dacă ar putea să o ia de la capăt, ar alege din nou același drum. I-a plăcut fiecare etapă a profesiei, fiecare având propriile satisfacții și provocări.
A fost învățătoare, profesoară, inspector școlar general, adjunct și apoi director al Școlii Gimnaziale Nr. 1.
Acum, la final de carieră, vorbește despre despărțire cu emoție, dar și cu sentimentul că lasă în urmă un loc în care a pus tot ce a avut mai bun: atenție, responsabilitate, profesionalism și, mai presus de toate, pasiune.
- „Școala Nr. 1 a fost viața mea”
Despărțirea de școală nu este ușoară.
Gabriela Mihai spune că îi va lipsi zumzetul din fiecare dimineață, forfota din curtea școlii, atmosfera, colegii. Dar știe că orice școală are nevoie, la un moment dat, de un suflu nou. De o perspectivă diferită, de oameni care să vină cu alte idei.
De aceea, pleacă fără regrete.
„Sunt copleșită de emoție pentru că școala, și în special Școala Nr. 1, a fost viața mea.
În același timp, înțeleg că trebuie să fie un final de capitol, sfârșit care să-mi deschidă noi orizonturi pe care să le abordez dintr-o altă perspectivă – a unui om care nu mai are atâtea responsabilități, care se poate concentra mai mult pe familie, pe sănătate.
Plec la pensie și cu o mare mulțumire, conștientă fiind că am dat tot ce am putut da acestei școli.
Toată atenția mea a fost aici, toată responsabilitatea mea, tot profesionalismul meu.
Plec lăsând în urmă o școală vie, cu aproape o mie de copii, o școală în care colegii mei reprezintă ethosul acestei școli.
Pentru că școala nu înseamnă doar niște ziduri frumos zugrăvite, școala înseamnă atmosfera în care se lucrează cu copiii, relațiile dintre școală și familiile copiilor, relațiile dintre colegi”.
- Prima catedră, la Sirețel, Iași
Gabriela Mihai este originară din comuna Lespezi, satul Buda, județul Iași. Visul de a deveni învățătoare l-a avut încă din copilărie, inspirată de mătușa sa Elena.
O admira pentru felul în care era privită de oamenii din sat, pentru respectul de care se bucura, pentru ținuta și atitudinea ei.
„Mi-am dorit mult să fiu ca ea”, își amintește Gabriela Mihai.
A urmat Liceul Pedagogic din Iași, pas privit de întreaga familie drept o reușită. Drumul spre școală începea cu 1,5 kilometri străbătuți pe jos, cu valijoara și vioara în mână, până la autobuzul care o ducea spre Pașcani, de unde lua trenul către Iași.
În 1980, la 18 ani, a ajuns pentru prima dată la catedră, în Sirețel, județul Iași.
„Se aflase că în sat venise o învățătoare nouă.
Pe 15 septembrie, când am ajuns în curtea școlii, plină de părinți și copii, aceștia au făcut o cărare pentru mine până la ușa unității, ca atunci când iese preotul cu sfintele daruri. A fost foarte emoționant.
Era un respect extraordinar pentru omul de la catedră”.
- „Am venit pentru trei luni și nu am mai plecat niciodată”
Viața personală și cariera s-au construit aproape simultan. Gabriela Mihai s-a căsătorit în 1981, iar în mai puțin de cinci ani avea deja trei băieți, Adrian, Sorin și Cristian, născuți în 1982, 1983 și 1985.
După încă un an la catedră, în Heci, tot comuna Lespezi, și-a dorit detașare la Suceava, unde familia se stabilise. Cu unul dintre copii în brațe, a bătut la ușa Inspectoratului Școlar Iași, fără succes însă.
La următoarea încercare, a primit ajutorul mamei sale, o femeie hotărâtă, „răzbătătoare”, care a așteptat-o pe peronul gării din Iași cu detașarea semnată.
S-a transferat la Milișăuți, unde a profesat între 1983 și 1986.
A urmat o perioadă la Școala Nr. 7 din Ițcani, iar în toamna anului 1987 avea să ajungă, aproape întâmplător, la Școala Nr. 1 Suceava – locul care avea să-i devină, pentru următoarele aproape patru decenii, a doua casă.
La o ședință de repartizare organizată în aula Colegiului „Ștefan cel Mare”, a aflat că Școala Nr. 1 avea nevoie, pentru o perioadă de doar trei luni, de o învățătoare care să înlocuiască o colegă aflată în concediu de maternitate.
Catedra temporară s-a transformat într-o legătură profesională de aproape 39 de ani: „Am venit pentru trei luni și nu am mai plecat niciodată.”
A intrat repede în ritmul școlii, s-a implicat în activitățile cu elevii, i-a pregătit și i-a însoțit la concursuri și festivaluri, construindu-și treptat locul viața școlii.
După Revoluție, a urmat Facultatea de Litere din cadrul Universității din Suceava, unde a studiat Franceză-Română. A continuat astfel să îmbine viața de familie, catedra și studiile, într-o perioadă în care, după cum își amintește, „copiii au crescut cu cursuri pe fotolii și pe mese”.
- 23 de ani în conducerea Școlii Nr. 1
Parcursul profesional a continuat cu noi responsabilități.
Între 1996 și 1998 a fost director adjunct, iar în 2002 a ocupat o catedră de limba română. În 2005 a revenit în conducerea școlii, ca director adjunct, funcție pe care a ocupat-o până în 2012.
Din 2012 și până în 2026 a fost director al Școlii Gimnaziale Nr. 1.
În total, nouă ani de director adjunct și 14 ani de director, adică 23 de ani în conducerea aceleiași școli.
A existat și o experiență de câteva luni la Inspectoratul Școlar, în 2019, unde spune că și-a demonstrat că poate face față provocărilor unei astfel de funcții.
- „Amprenta mea e nevăzută. Se simte, dar nu se vede”.
La cârma Școlii Nr. 1 a putut să-și pună amprenta. Și-a dorit ca părintele care vine cu o problemă să fie ascultat, profesorul să simtă că face parte dintr-o familie, iar copilul să vină la școală fără teamă.
”Mi-am dorit ca niciodată cel cu care relaționez, cel care a venit la mine să rezolve o problemă, să nu se simtă neglijat, neascultat. M-a preocupat atmosfera din școală, ca oamenii școlii să simtă că fac parte dintr-o familie.
Să vină cu bucurie la școală.
Eu am vrut să transfer ceva din bucuria mea pe care am avut-o, pentru că eu chiar am fost un om binecuvântat să fac toată viața ceea ce mi-a plăcut foarte mult.
Pentru mine, fiecare zi în care am venit la școală a fost o zi de sărbătoare.
Nu știți cu câtă bucurie mă pregătesc dimineața să ajung în acest loc în care mă simt bine.
Și asta am dorit și pentru colegii mei, și pentru cei care ne calcă pragul. Să fie un loc în care starea de bine să existe, pentru că doar starea de bine favorizează învățarea. Un elev poate să învețe și poate să dea maximum dacă nu vine cu frică, cu probleme. Aici cred că a fost amprenta mea, asupra atmosferei și stării de bine.
Amprenta mea e nevăzută. Sau se simte, dar nu se vede”.
Își amintește cu emoție mesajul unei mame al cărei copil cu dizabilități fusese respins de alte școli. La Școala Nr. 1, ușa s-a deschis.
Pentru directoare, acesta a fost unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a construit în anii săi de conducere: o școală care oferă fiecărui copil șansa de a se dezvolta în ritmul și după posibilitățile sale.
- „Bica, vreau să fiu ca tine”
Soțul, cei trei băieți și nepoții Maria, Ioana, Luca, Filip, toți sunt legați de Școala Nr. 1.
Totodată, una dintre cele mai frumoase confirmări ale carierei sale vine chiar din familie.
Maria, nepoata sa în vârstă de 17 ani, este elevă la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, la profilul pedagogic, și vrea să-i calce pe urme.
„<Bica, vreau să fiu ca tine >, mi-a spus. Mi-au dat lacrimile, m-a emoționat profund”.
- „Școala are nevoie de un suflu nou”
Despărțirea de școală nu este ușoară.
Gabriela Mihai spune că îi va lipsi agitația din fiecare dimineață, forfota din curtea școlii, atmosfera din instituție.
Dar știe că orice școală are nevoie, la un moment dat, de un suflu nou.
De aceea, pleacă fără regrete.
„Înțeleg că școala are nevoie și de un suflu nou.
Am citit mai multe articole de psihologie organizațională și am înțeles că școala ca organizație, de altfel ca toate organizațiile, are nevoie din când în când de un alt fel de impuls, de o perspectivă nouă, de un suflu nou. (…)
E nevoie de schimbare. Și mă bucur că am puterea să pun punct și să nu-mi fie rușine de nimic”.
După 1 septembrie, vrea să plece câteva zile, departe de școală și de rutina cu care s-a obișnuit în ultimii ani. Știe că tranziția nu va fi simplă.
Pentru că, după 40 de ani, nu lași în urmă doar un serviciu.
Lași în urmă o parte din tine.
„Sunt un om binecuvântat. Dacă aș avea posibilitatea să o iau de la capăt, aș face fix același lucru”.
