„Cine ești tu la urma urmei, spune?
O parte din acea putere
Ce veșnic răul îl voiește
Și veșnic face numai bine.”
(Goethe, Faust)
În ,,Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, autorul desconsideră viciile și fisurile lăuntrice ale contemporanilor. Este o satiră în care se îmbină atât ironia, cât și scenele umoristice.
Una dintre cele mai vechi dileme ale noastre nu este dacă adevărul există, ci dacă suntem capabili să îl privim atunci când ni se înfățișează. Din această perspectivă poate fi citit și acest roman. Este o scriere în care realitatea și aparența se suprapun pentru a realiza critica moravurilor. Pornind de la ideea că viața este teatru, Mihail Bulgakov nu a scris doar o carte, ci și propria istorie, în care se pune în lumină refuzul aplatizării intelectuale a „omului nou”.
(„Da, omul este muritor, dar asta n-ar fi încă nimic. Rău e că lucrurile se petrec uneori subtil, aici e clenciul.” – fragment din Maestrul și Margareta)
Mihail Bulgakov a început să scrie la acest roman în anul 1928. A revenit asupra lui timp de mai bine de un deceniu. Atât el, cât și Maestrul par a fi creați din aceeași materie, fiindcă se regăsește aceeași doză de realism și un simț fin al verticalității. Opera a cunoscut mai multe variante, iar în 1930 scriitorul și-a distrus o parte din manuscris, într-un context politic în care libertatea de creație era puternic limitată. Ulterior, Bulgakov a reluat scrierea. A rescris și a revizuit romanul, stabilindu-i definitiv titlul în 1938. Această istorie a manuscrisului se reflectă, într-un anumit sens, chiar în destinul Maestrului, personajul care își distruge propriul roman după ce este respins și atacat de criticii vremii.
Maestrul și Margareta este construit pe două planuri narative care se întrepătrund: Moscova anilor 1930 și Ierusalimul din vremea lui Iisus. Cele două planuri, deși aparțin unor epoci diferite, sunt unite prin aceleași întrebări fundamentale: cât de liber este omul în alegerile sale, ce înseamnă responsabilitatea și cum se raportează la bine și la rău.
În planul Moscovei, întâlnirea dintre Berlioz și profesorul Woland declanșează o serie de evenimente care tulbură ordinea aparentă a realității. Woland apare ca o prezență enigmatică, imposibil de încadrat în limitele obișnuite ale existenței. El poate fi interpretat ca o instanță a răului, un Mefistofel, prin intermediul căreia sunt scoase la lumină slăbiciunile, ipocrizia, vanitatea și lipsa de autenticitate a oamenilor. Răul nu este prezent exclusiv ca o forță exterioară, ci devine un mijloc prin care omul este pus față în față cu deciziile sale.
În acest sens, instanța răului funcționează asemenea unei oglinzi. Ea nu creează întotdeauna slăbiciunile umane, ci le reflectă. Personajele sunt confruntate cu propriile dorințe, temeri și limite, iar reacțiile lor dezvăluie ceea ce se află în interiorul lor. Romanul nu dezvăluie o separare clară între bine și rău, ci urmărește felul în care aceste două dimensiuni se raportează una la cealaltă și se reflectă în existența umană.
Reprezentarea răului devine, astfel, un instrument de revelare a naturii umane: ea scoate la suprafață ceea ce omul încearcă să ascundă, transformând lumea exterioară într-o oglindă a lumii sale interioare.
Romanul lui Bulgakov depășește, prin urmare, limitele unei simple narațiuni despre Moscova anilor 1930 și Ierusalimul biblic. Este o operă filosofică despre libertate, responsabilitate, iubire și înțelegere a perioadei în care trăim. Prin împletirea celor două planuri, se ridică întrebarea: cât de mult din ceea ce îmi proiectez față de propria persoană este cu adevărat al meu?
Poate că adevărata cunoaștere de sine începe tocmai în momentul în care omul renunță să se mai privească prin ochii celorlalți. Maestrul și Margareta transmite: adevărul nu este întotdeauna ușor de acceptat, iar uneori, pentru a-l putea înțelege deplin, trebuie să ne analizăm propriile fapte.
Bianca NATI
