Un năpârstoc: accentul. Culmea: seacă Dunărea, ne atacă drone, explodează sindicatele, cade și tot cade Bolojan, iar nouă ne arde de insipidul accent, pe care în textele curente nici nu ostenim să-l notăm în scris! Pun insistența într-ale gramaticii pe seama reflexelor profesorului de română ce mi-s, nevoit să asiste la o tenace atacare a condiției minusculei făpturi azi substantiv, și tot azi verb, ce n-are cum constitui valoare în sine, dar poate ajuta valorile să se orânduiască și să se exprime în vorbire conform preceptelor limbii „vechilor cazanii”, tot mai oropsită de aberațiile analfabetismului funcțional.
Componenta esențială a accentului o determină acustica, prin scoaterea în evidență a unei silabe din context, în conformitate cu trăsăturile fonetice și prozodice ale limbii materne a vorbitorului. În alte limbi, determinant poate fi tonul sunetului accentuat, ori înălțimea lui, lungimea apăsării. Noi n-avem astfel de complicații, și-mi dau seama ce s-ar întâmpla de s-ar putea umbla vraiște, cum se-ntâmplă la noi acum, în teritoriul aparent slobod de opreliști al accentului în lumea largă!
Sunt limbi în care este așezat pe ultima silabă (turca, franceza), pe prima (maghiara, finlandeza), pe penultima (galeza, poloneza), dimpreună cu altele în care accentul este lăsat liber – italiana, rusa, româna. „Lăsat liber” înseamnă, la noi, Domnul cu mila – face fiecare ce vrea. Orice limbă a lumii s-a născut printr-un lung proces de rafinare și acceptare prin veac, unele prin milenii, fiind rodul unor strădanii intelectuale de marcă (amintiți-vă, la noi, truda excepțională a înaintașilor de la „Junimea” în veacul XIX), și a intrat în uz prin generală și legitimă unanimitate. Ca-n toți și-n toate, inclusiv în domeniul sacru al românei strămoșești, se pot produce și accepta înnoiri, limba rămânând incontestabil un fenomen viu. Numai că nimeni nu-i îndreptățit să-și impună orice voință proprie (bietul August Treboniu a ajuns de pomină!), și toate înnoirile s-ar cuveni să aibă o explicație logică, un sens și o necesitate deslușibile.
Din nefericire, autoritatea Academiei a fost obligată să-și abandoneze rolul activ de custode al valorilor limbii naționale, cedându-l radioului și televiziunii, instituții care, pe lângă realul aport cultural, aduc și o adevărată mânjire a limbii române. Niște băieți dăștepți nu obosesc să inventeze noi formule ale accentului strămoșilor, din pricini ale căror temei pur și simplu nu-s de înțeles. Nu de mult, la Prima TV, a trebuit să rabd 90 de minute de fotbal într-o pură blestemăție lingvistică: jucătorul Păduràru (și-n varianta Păduràriu) devenise, imposibil de înțeles de ce, Pădurarìu, cu accentul pe i în loc de a. Poate să-mi spună cineva de ce? A existat vreodată un Pădurarìu în cimotia fostului și actualului Păduraru, cum scrie și-n buletin? Pădurea nu mai are acum păduràr, ci pădurarìu?
Trăsnaia are vreo urmă de atestare în suferitoarea limbă română? A simțit cineva, de la răzeș la preot, scriitor, oștean, învățător, patronimicul astfel rostit? Cu ce drept îl inventezi acum? Ba-i mai adaugi și o silabă în plus! Sunt atestate, din moși-strămoși, două grafii, una Păduràru, și alta, palatalizată, Păduràriu. Iată că a rămas numai una, și aceea inventată! Iar întreb: de ce, și cu ce drept? Ca să nu mai vorbesc de faptul că se contrazice o constantă menajare proprie lingvisticii, legea minimului efort: vorbitorul alege, justificat, pronunția cea mai lesne de rotunjit în frază – în cazul nostru Păduràru, nicidecum Pădurarìu, care, și cu o ilicită silabă adăugată, se rostește cu evident plus de dificultate.
Ai zice că moftangiii au ceva cu numele românești, pe care încearcă să… să le ce? Și de ce? Sună astfel mai… „elevat”, ori mai împlinit românește? „Numele proprii” se află în posesia noastră doar în leasing, nu să le stâlcim, ci să le păstrăm cum le-au păstrat strămoșii vreme de sute și sute de ani! Mișculații identice văd că aplicăm și-n cazul limbilor străine! La meciul „Rapid”-„Steaua”, comentatorul a instalat la microfon aceeași volubilă manie românească de pocire a numelor proprii, binecunoscutul Stóicovici, devenind, de la un capăt al celuilalt al transmisiei, Stoìcovici, cu accentul absurd mutat pe primul ì. Între altele, și aici cu o silabă rătăcită în plus, adusă din inerția incultă a crainicului reporter. Am mai spus-o și o repet: circa un sfert dintre numele străine, mai ales slave, sunt pronunțate la noi greșit!
Pricină nu-i alta decât necunoașterea barem a constantelor elementare ale caracteristicilor limbilor cu pricina, pe care le „prinzi” și fără voie din șuvoiul știrilor cotidiene. Te-ntrebi dacă, în afară de tic-toc, comentatorul mai caută vreodată și ceva filme, piese de teatru, talk-show-uri de extracție slavă transmise cu hurta la noi, de unde ar putea, fără să fi învățat rusa în școală precum noi, barem intui uzul exprimărilor corecte. Pe vremea mea – ehei, departe! – când lucram la Radio România, exista un compartiment ce analiza post-emisie transmisiile noastre directe. Se afișau apoi eventualele erori, așa că greșelile de azi nu se mai repetau și mâine. La ce bun am continua, acum e democrație, face fiecare cum crede și cum poftește! De vrei să afli o pronunție corectă, azi o găsești într-o clipită pe internet. Totu-i să vrei!
În cazul transmisiilor internaționale, exista obiceiul consultărilor între cei doi radio-reporteri, fiecare dumirindu-l pe celălalt despre denumirile mai chisnovate (îmi închipui cum l-aș învăța azi pe un englez să pronunțe Cicâldău!) Dacă s-a înțeles despre ce-i vorba, cică e de-ajuns, la ce bun excesul de corectitudine, câtă vreme merge și-așa? Revenind la pârdalnicul accent: de-l clintești de la locul lui, nu se face gaură-n cer, și nici nu se înfoaie Dunărea la loc, numai că, încet-încet, cu gândurile noastre risipite oricum, și evident nu la avatarurile limbii în suferință, românii încep să vorbească tot mai stricat românește. Și nu se vede nici o geană din interesul de mai ieri, când vorbele bine țintite de Pruteanu la TVR într-o emisiune deșteaptă de numai cinci minute risipeau erori azi de neclintit. Dacă fostul nostru coleg de la „Cronica” ieșeană ar mai trăi, și nu l-ar da afară de la microfon doamne de genul Irinei Radu, cu siguranță că n-am mai vedea tâmpenii cretine de soiul eu, ca și ministru, ori enormități precum investirea stupidă a lui complicat pe post de greu, imposibil, urât, prost, ș.a.m.d. N-a nimerit Vasilică poarta? „A fost o minge complicată!” – cum naiba vine asta, când „complicat” (vezi dicționarul) înseamnă, înainte de toate, alcătuit din prea multe elemente?
Dacă televiziunile noastre ar acorda și sănătății limbii, la ore de vârf, barem o sutime din timpul risipit unor nulități numai agresive și-atât (lista-i foarte lungă!), ceva-ceva s-ar mai drege. Un alt soi de accent, de astă dată cu adevărat major, acela al necesității proteguirii mai inteligente, mai responsabile, mai penetrante și mai determinate a valorilor limbii nației tot așteptăm zădarnic să apară… Cinci minute de s-ar acorda stării limbii române la ore și la televiziuni de succes, în locul, să zicem, aberațiilor imposibilului Gima, și-ar fi de ajuns. Ceea ce radioul și televiziunile au avariat, tot ele s-ar cuveni s-o dreagă. Dacă nu-i prea târziu.
