Chiar dacă nu poţi subscrie întotdeauna sută la sută, opiniile curajoase ale criticului „de provincie” te pun și acum pe gânduri. Ce să mai spun despre Dicționarul de cerebrologie al lui Gavriliu? N-am căderea să mă pronunţ cu privire la rigoarea ştiinţifică, relevanţa bibliografiei la zi, exactitatea mini-sintezelor şi acurateţea încărcăturii de informaţie. Or s-o facă, poate, specialiştii, deşi simplul interes ştiinţific, fără a fi dublat de alte mobiluri, mai lumeşti, nu prea cred că-i de-ajuns pentru a parcurge şi comenta sutele de pagini bucşite de erudiţie multidisciplinară. Din postura nespecialistului, aş putea, mai întâi, remarca senzaţia de exhaustivitate ce ţi-o lasă Dicţionarul păşcănean, ca şi impresia generală că, în pofida extinderii şi adâncirii investigaţiilor, creierul continuă să-şi păstreze o bună parte din tradiţionala-i aură de mister. Cititorul de rând are prilejul să se aleagă cel puţin cu trei certitudini. Prima: oricât ar evolua tehnicile transplantului de organe, creierul rămâne imposibil de amplasat în altă cutie craniană. Autorul citează opinia reputatului „cerebrolog” originar din Dolhasca, C. Arseni: „Admiţând prin absurd că operaţia ar putea deveni posibilă din punct de vedere tehnic, am avea de a face, de fapt, nu cu un transplant de creier de la individul X la individul Y, ci cu transplantul corpului acefal al individului Y la… capul individului X”. Deci, nu un simplu transplant de organ, ci şi de personalitate. A doua: în pofida tuturor speranţelor, dar şi îngrijorărilor, clonarea cu rezultat identic este imposibilă. Iată opinia lui J. Harris: „Să zicem că o celulă din trupul neînsufleţit ar fi denucleată şi genomul lui Lenin ar fi clonat.” Asta, se întreabă Harris, l-ar readuce pe Lenin printre noi? Nici vorbă: „Chiar dacă genomul acestui om s-a păstrat intact, n-o să-l mai vedem pe Lenin niciodată (tristeţe adâncă, n.n.). Nu putem recrea Rusia prerevoluţionară, nu putem simula mediul în care a crescut, educaţia pe care a primit-o, nu îi putem recrea părinţii care să-l crească şi să-l influenţeze în dezvoltarea sa.” Şi, adăugăm noi, nici să-i găsim altă Krupskaia… A treia: computerul nu va putea niciodată să suplinească în întregime funcţiile creierului. Gavriliu argumentează: „îi lipsesc afectivitatea, capacitatea de a trăi plăcerea şi neplăcerea şi, mai presus de orice, imaginaţia, intenţionalitatea, capacitatea de anticipare şi planificare.” Citând dese contribuţii la temă, autorul izbuteşte să readucă, într-o anumită măsură, stima pentru rusul Pavlov, al cărui prestigiu, în mentalul generaţiei mele, rămăsese fixat doar la nivelul căţel-cârnat-clopoţel…
Întrutotul remarcabil acest erudit şi neaşteptat Dicţionar, căruia i-aș face un singur reproş, poate minor. Este vorba de moftul „ştiinţific” potrivit căruia citatele se cuvin lăsate în limba în care au fost scrise. Şi cum prea puţini sunt cei care ştiau ca și el franceza şi engleza deopotrivă cu germană şi italiană, o bună parte a textului rămâne inaccesibilă.
Păcat!
Alte două cărțoaie ale pășcăneanului: prima se intitulează Jurnalul anului revoluţionar 1989, şi cea de a doua, Aventuri pe Bega, Dâmboviţa şi la apa Sucevei (dar şi la Bahlui – aș completa titlul). Este vorba de un Jurnal început în 1961 şi isprăvit în 1990 – mai bine de 4 decenii în care a fost consemnat totul, începând de la meniul cinei, continuând cu lecturile zilei, cu „visele kafkiene” şi cu detalierea unor episoade erotice. Din punctul de vedere al evoluţiei concepţiilor literar-politice ale autorului, este jurnalul unei dumiriri: se pleacă de la reproşuri la adresa celor ce prea „puţin le pasă de socialism şi comunism” (1961), spre a se ajunge la redactarea şi difuzarea de manifeste împotriva regimului (1982) dibuite de Securitate şi la entuziasta salutare a „căderii sceleratului” (1989). Distingându-se, dacă nu mă înşel, şi o anume disjuncţie cu tâlc între comunism şi ceauşism. Am suspectat totdeauna jurnalele publicate în timpul vieţii autorului de contrafacere şi post-poleire. Nu cred că-i cazul, fiindcă atunci ar fi fost „tunse” anumite răbufniri de-a dreptul proletcultiste ale tinereţii. Lăsate neatinse, fac şi mai convingător drumul cunoaşterii, jalonat de lecturi pentru care rămâne de invidiat (în afară de cărţile proprii, a publicat nu mai puţin de 59 volume traduse din franceză, germană, engleză şi italiană – de lecturi, ce să mai vorbim!).
De altfel, Gavriliu afirmă că „ficţiunea în jurnal este o crimă” şi scrie nu pentru a-şi diseca obsesiile, ci pentru a salva ceva de la uitare. Motiv pentru care amândouă cărţile sunt de-a dreptul incomode, o parte a personajelor poate încă trăiesc şi există riscul să-şi descopere portretul modificat (fie în bine, fie în rău) faţă de percepţia generală. De-a dreptul comică apare zbaterea pentru ocuparea postului de redactor-şef adjunct (de ce nu şi şef?) la o revistă suceveană pe cât de visată, pe atât de inexistentă…
Noi pete de lumină clipocesc pe imaginile dispăruţilor Traian Chelariu, Mihail Iordache, Const. Ştefuriuc, Ioanid Romanescu, S. Baboi, I. Omescu, însoţite de neplăcute surprize de genul turnătoriilor la Securitate ale lui Lucian V., reproduse din dosarul obţinut de la CNSAS. În ambele volume, erosul este la mare cinste, ceea ce n-are cum să ne mire în cazul unui exeget al lui Freud. Numai că eroinele cu pricina poate fiind acum gospodine la casa lor, lectura le-ar putea aduce, pe lângă şoapta gâdilitoarelor amintiri, niscaiva complicaţii familiale, başca disconfortul detalierii publice a şedinţelor de amor. Unii (Nina Cassian) nu s-au sfiit să procedeze, în jurnalul tipărit, la prea mari precauții, la fel ca Gavriliu adică, alţii inventează nume de cod, în vreme ce un Mircea Eliade, care şi-a ţinut cu scrupulozitate jurnalul din liceu până-n ultima clipă, a evitat programatic orice referire la delicatul capitol…
Gavriliu a lucrat la Universitatea suceveană până când „i s-a redus postul” (!), mai mult ca sigur ca urmare a manevrelor Securităţii, care i-a adus cea mai trăsnită, mai ilogică şi mai tâmpită acuzaţie „penală” de care am auzit până acum: Gavriliu ar fi pozat ilegal… prototipul maşinii Dacia, aflat în probe la Gura Humorului, după care a vândut fotografia în… Franţa!! Te pomenești că la Renault!
