Se vor împlini foarte curând 100 de ani de la nașterea lui Leonard Gavriliu (a murit în 2018, la Pașcani). „Și cine-i ăsta?” mă tem c-ar întreba majoritatea pășcănenilor, sucevenilor, timișorenilor, ieșenilor, bucureștenilor cu care s-o fi intersectat cândva, cumva. „L-a recomandat George Mărgărit”. „Și ăsta, cine-i?” „Asistentul lui Călinescu la Iași.” Aici discuția prea complicându-se, firește, i se pune capăt. Realitatea-i că Gavriliu, complet nemeritat, parcă nici n-ar fi existat în lumea literelor și științelor moldave, și nu și-l mai amintește nimeni, deși, cum încerc s-o arăt profitând de anticiparea secolului nașterii, a fost un personaj întrutotul reprezentativ pentru potența reală a provinciei moldave.
Apărea, atunci, la Paşcani, revista „Spiritul critic”, realizată practic de un singur om: Leonard Gavriliu. A murit mentorul, și-a dat obștescul sfârșit și publicația! „Spiritul critic” izbutise să reţină atenţia în primul rând datorită ţinutei iconoclaste pe care a arborat-o încă de la primul număr: îşi luase libertatea de a spune „nu!” în situaţii aparent impardonabile: tocmai când împricinatul dădea să-şi aşeze pe frunte coroniţa de laur, Gavriliu îl plesneşte peste mână! Ajuns la o vârstă venerabilă, cu o căruţă de cărţi trecute în CV, criticul păşcănean ştia că, neavând bicicletă, nu i se pot lua nici boii aferenţi, aşa că o ţinea pe a lui: „regele e gol!”. În multe cazuri, chiar aşa era!
L-am putea suspecta că era de profesie contra şi practica o frondă provincială menită doar să atragă atenţia şi să-i ogoiască frustrările. Ceea ce nu-i numaidecât de exclus, dar, evident, nu constituia principala motivaţie a unui demers publicistic convingător structurat, cu o acoperire culturală de invidiat în argumentaţie, şi decomplexat până la primejdioasă imprudență. Erau sofismele lui Petre Ţuţea la modă şi-n admiraţia criticii, care le considera „loc de reculegere a minţii” (G. Liiceanu)? Gavriliu îşi propune să demonstreze că nu-i vorba decât despre „lungi suite de deliruri sistematizate axate pe dogma sa fundamentală, o dogmă, desigur, ispititoare pentru minţile simple, dar, de fapt, profund alienantă” (Judecăţi critice VI, p. 86).
La fel de la modă-i şi Dan Puric? „Dan Puric este un Petre Ţuţea mai stilat şi mai temperamental, dar la fel de apodictic şi de incoerent ca amicul de suflet al lui Nae Ionescu, cu priză la Robert Turcescu şi îndeosebi la publicul de la periferia culturii” (p. 185 nr. 4/2011).
A continuat fără șovăire propunerile de demitizare mai mult sau mai puțin motivate. Cine avea curajul să cârtească la adresa prozei Hertei Müller, laureată a Premiului Nobel? Iaca, omul nostru din Paşcani: „Vulpea şi vânătorul este o proză în care majoritatea paginilor sunt compuse din descrieri insignifiante şi din reflecţii insipide, cu câte o sclipire stilistică ici şi colo”. Face Cristian Tudor Popescu ratinguri de invidiat, indiferent la care post tv apare? Da, dar… „marea problemă a dlui C.T. Popescu, ca prestator pe canalele tv (şi nu numai), este aceea că pe dumnealui nu îl interesează adevărul afirmaţiilor sale, cât vânarea paradoxului, găsirea unor propoziţii şocante, pe care să le servească publicului consumator de spectacol. Afin d’épater quiconque! Asta îl frământa pe el ori de câte ori, în faţa camerelor de luat vederi, adopta o figură de cugetător profund, luat oarecum prin surprindere, dar cu răspunsul gata pe buze.”
L-a premiat Uniunea Scriitorilor pe Sorin Despot pentru volumul de debut „Apasă”? De astă dată, Gavriliu citează din alte publicaţii: „o mare păcăleală intelectuală şi estetică” (G. Neagoe în la fel de decedata revistă „Cultura”). Pe celălalt laureat pentru debut, de astă dată al revistei „România literară”, Stoian G. Bogdan, Gavriliu îl executa cu muniţie proprie: „aproape că nu există pagină în volum care să nu colcăie de un dens mizerabilism, de o oripilantă vulgaritate, într-o greţoasă violenţă de limbaj” (imposibil de reprodus citatele pe care, totuşi, „Spiritul critic” a cutezat să le prezinte public).
Este venerabila Universitate ieşeană o citadelă a onestităţii intelectuale, rectitudinii şi performanţei? Intervievându-l pe universitarul Petru Ursache, Gavriliu afla frapante opinii contrare: „Universitatea a deviat de la misiunea nobilă de instituţie fundamentală (…), profesorii se întrec în planuri ambiţioase de parvenire fără ruşine, de cumulare de funcţii şi îmbogăţire.” Etc., etc. Să fie vorba doar de un nihilism suveran în virtutea căruia se „rade”… de la Pașcani tot ceea ce-i tezaurizat, mai mult ori mai puţin oficial, în besacteaua cu valori a momentului? N-aş zice, fiindcă Leonard Gavriliu venea să propună argumentat, cărţi şi autori rămaşi oarecum în con de umbră. Nici lor nu le iartă scăpările, inconstanţa, bâlbele – ceea ce arată că nu utilizează unităţi de măsură diferite, ci oferă tratament egal, sever şi generos în acelaşi timp.
