Există o întrebare pe care oamenii îndoliați o pun cu jumătate de gură, ca și cum ar fi ceva rușinos în ea: cât ar trebui să mai dureze? De obicei apare târziu, după ce s-au terminat parastasele sau după ce s-au semnat hârtiile, după ce hainele au fost strânse în cutii și după ce cunoscuții au încetat să mai întrebe ce mai faci. Rămâne o liniște în care durerea nu mai are un loc oficial, iar omul începe să se suspecteze singur că exagerează, că se complace, că ar fi trebuit să fie deja altfel.
Și merită spus limpede, pentru că mulți nu-și dau voie nici măcar să numească așa ce simt: doliul nu apare doar la moartea cuiva drag. Aceleași mecanisme se pun în mișcare după un divorț, după o sarcină pierdută, după plecarea copiilor în altă țară, după un diagnostic care îți ia independența sau după pierderea unei meserii în care te recunoșteai. Iar durata diferă atât de mult de la un om la altul încât aproape orice comparație e nedreaptă. Se întâmplă frecvent ca o pierdere considerată „mică” de cei din jur să doară mai tare și mai lung decât una pe care toată lumea o recunoaște ca fiind mare. Nu e un semn că e ceva în neregulă cu tine, ci că pierderea aceea a atins ceva ce ceilalți nu văd.
Vestea proastă e că doliul nu are calendar. Vestea bună e că nici nu trebuie să aibă. Ideea că trecem prin cinci etape ordonate, de la negare la acceptare, vine dintr-o carte scrisă despre pacienți aflați în fața propriei morți, nu despre cei rămași în urmă, și a fost preluată apoi ca rețetă de către toată lumea. În realitate, doliul vine în valuri: săptămâni în care funcționezi normal, urmate de o dimineață în care un miros din bucătărie te dărâmă complet. Primul an e greu tocmai pentru că fiecare sărbătoare, fiecare zi de naștere și fiecare aniversare se întâmplă pentru prima dată fără celălalt. Al doilea an e uneori mai greu decât primul, pentru că anestezia șocului a trecut, iar ceilalți s-au întors demult la viețile lor.
Asta nu înseamnă însă că orice suferință, oricât de lungă, e doar suferință obișnuită. Există un prag dincolo de care doliul se blochează, iar psihiatria l-a recunoscut oficial abia recent, sub numele de tulburare de doliu prelungit. O analiză publicată în 2017 în „Journal of Affective Disorders”, coordonată de cercetătoarea daneză Maja O’Connor împreună cu echipa de la Universitatea Aarhus, a adunat rezultatele a numeroase studii asupra adulților îndoliați și a găsit o prevalență de aproape 10 la sută. Cu alte cuvinte, aproximativ unul din zece oameni care pierd pe cineva drag nu reușește, singur, să iasă din faza acută. Manualele de diagnostic cer ca simptomele să persiste între șase luni și un an, în funcție de sistemul folosit, și ca ele să blocheze efectiv viața de zi cu zi.
Semnele care contează nu sunt lacrimile, ci imobilitatea. Un dor atât de intens încât ocupă aproape tot spațiul mental. Sentimentul că o parte din tine a murit odată cu celălalt. Incapacitatea de a atinge lucrurile lui sau, dimpotrivă, nevoia de a păstra camera exact așa cum a fost. Evitarea sistematică a oricărei amintiri. Retragerea din relații, din muncă, din tot ce însemna viață. Când asta durează de peste un an și nu se schimbă cu nimic, nu mai vorbim despre „om sensibil”, ci despre o problemă care are tratament.
Ce se poate face concret? Primul lucru, susținut de cercetarea olandeză a lui Margaret Stroebe și Henk Schut, e alternarea deliberată. Cei care se recuperează nu jelesc continuu și nici nu fug continuu, ci oscilează: își fac loc pentru durere și își fac loc, separat, pentru viață. Practic, asta poate însemna un interval fix în zi – douăzeci de minute la cimitir, cu albumul de fotografii, cu scrisorile – și un angajament la fel de ferm ca restul zilei să aibă structură: o masă gătită, o plimbare, o discuție despre altceva.
Al doilea lucru e renunțarea la ideea că trebuie „să dai drumul”. Cercetările din ultimele decenii arată contrariul: oamenii se descurcă mai bine când păstrează legătura într-o formă transformată. Vorbește despre cel plecat cu numele lui. Spune-le copiilor poveștile lui. Gătește rețeta lui de Crăciun. Scrie-i o scrisoare pe care n-o trimiți nicăieri. Relația nu se încheie, își schimbă doar forma.
Al treilea lucru e neglijat aproape întotdeauna: corpul. Doliul consumă fizic. Tulbură somnul, taie apetitul, slăbește imunitatea, crește tensiunea. Alcoolul, care pare că ajută seara, sabotează exact somnul de care ai nevoie. Ore regulate de culcare, mese la ore fixe și mișcare zilnică, oricât de puțină, nu vindecă pierderea, dar îți dau resursele minime cu care s-o duci.
Iar al patrulea, când primele trei nu ajung, e ajutorul specializat. Grupurile de suport din parohii și asociații sunt gratuite și mai eficiente decât par, tocmai pentru că elimină sentimentul de singurătate. Există și psihoterapie construită special pentru doliul blocat, testată în studii clinice și mai eficientă în aceste cazuri decât terapia generală pentru depresie. Medicul de familie poate face trimiterea.
Nimeni nu se face bine după o pierdere așa cum se face bine după o gripă. Măsura nu e cât de tare doare, ci dacă viața a redevenit posibilă alături de durere. Când răspunsul e nu, și rămâne nu luni la rând, nu e slăbiciune să ceri ajutor. E singurul lucru rezonabil.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
