De multă vreme încoace, adică de ani buni, echipa cea mai bună şi mai cunoscută din fotbalul românesc, Steaua (chiar dacă din cauza unor derbedei bătrâni, cu grade, şi a altora cu funcţii importante în mecanismele justiţiei, se numeşte acum absolut aiurea FCSB, timp în care entitatea ailaltă, numită oficial chiar „Steaua”, este inexistentă sau poate fi maximum obiect de studiu pentru congrese de psihiatrie!), se confruntă în mod repetat cu aceleaşi probleme, aparent lesne de soluţionat, dar pe care cu nonşalanţă le ignoră toţi cei cu putere de decizie, din interese pe care încep să nu le mai înţeleg. Cea mai gravă este asumarea de către stăpân (fiindcă investitor nu poţi să-i spui ăluia care îşi tratează toţi supuşii ca un stăpân de sclavi) a tuturor rolurilor posibile: patron, preşedinte, cumpărător/vânzător de fotbalişti, purtător de cuvânt şi, deloc în ultimul rând, antrenor. Domnul Becali Gheorghe are un optimism care pentru suporteri e admirabil, iar pentru restul lumii doar un sindrom. Acesta se manifestă prin declaraţii în extrasezon conform cărora titlul naţional e ca şi adjudecat în ediţia următoare, iar în cupa europeană în care se va califica nu are cine să o împiedice până prin semifinale, dar ţinta e, fireşte, trofeul. Pe care îl va câştiga sub comanda antrenorului Cutare (actualul, pe nume Baciu, având drept unică recomandare faptul că tace şi execută, că altele zău că nu i-am depistat!), evident o altă slugă care se aşterne preş în faţa stăpânului, reciprocitatea fiind asigurată prin aceea că stăpânul nu-l ceartă pentru circul jucat de ai lui (asta fiind o altă dovadă că echipa e făcută de „antrenorul” Becali). Urmează bătăile soră cu moartea prin Europa, pentru care absolut oricare patron l-ar fi gonit de mii de ori până acum pe antrenorul echipei. Faptul că Baciu e acolo, ba mai şi vorbeşte de viitor, e la fel de amuzant ca declaraţia lui Becali că nu-i mai trebuie jucători, ci o altă echipă! Dar dacă e invers? Dacă echipei îi trebuie alţi antrenori şi, desigur, alt patron?

