Onoarea practică a lui Cseke Attila

A ştiut când şi cum să plece, motivaţia sa fiind solid întemeiată şi bine îmbrăcată cu argumentul moral al principiilor (un moft pentru unii). În ce îl priveşte, nu s-a retras ca un înfrânt. La fel, aparent, UDMR a depăşit lin momentul. Portofoliul rămâne la UDMR şi la timpul reglementar Uniunea va livra un alt ministru, pentru un domeniu în care niciunul nu a apucat să prindă rădăcini. Sentimentul este că, de ochii lumii, totul a fost bine ţinut în frâu şi UDMR a făcut încă o demonstraţie subtilă de loialitate în trasul la căruţă guvernării. Pentru care va cere un preţ corespunzător. De altfel, nu stă în firea şi fibra Uniunii să-şi pună poalele-n cap, îndeosebi în vremuri grele.

Efortul pentru păstrarea aparenţelor a acoperit ceva îmbrânceli din guvern. Capitularea lui Cseke a fost precedată de un episod furtunos în care minstrul (încă) şi-ar fi înfruntat colegul de la Finanţe, care, cu superioritatea celui ce ţine baierele pungii şi se ştie de neatins, l-a lăsat pe Cseke cu mână întinsă. Şi asta sub privirile nedumerite ale lui Emil Boc. Spunea cândva, cu obidă, deputatul Pambuccian despre dictatura contabililor şi viziunile monetariste, care ne fac să înghiţim în sec şi să tăcem mâlc.Uneori, neaşteptat, cineva nu tace.

Ca în orice episod cu vărsare de sânge, finalizat cu victime, s-a activat automat teoria că totul a pornit de la Traian Băsescu. Drept este, parţial justificată. Însă, în fapt şi esenţă, povestea este mai banală şi mai rea: în Sănătate - a câta oară? - s-a făcut o reformă, dar în maniera la care apelezi când a ajuns cuţitul la os. Continuarea şi efectele sale se pot administra doar cu bani mulţi. Bani care merg însă în altă pusculiţă. Nu în cea a Ministerului Sănătăţii. Din lupta pentru stăpânirea cufărului cu comori, cineva a fost nevoit să plece, recunoscându-şi neputinţa. Nu fostul ministru a fost neputincios, ci contextul l-a legat de mâini şi picioare. Deşi nu se poate considera sacrificat, un alt ministru al Sănătăţii va strânge beneficiile. Dacă nu cumva acelaşi ministru de Finanţe...este o istorie fără sfârşit.

Acum aproape un an, în 18 august, când drama de la maternitate Giuleşti răvăşea o societate deja trecută prin prea multe, ministrul Cseke Attila a fost întrebat dacă conştiinţa nu îl îndeamnă să demisioneze. Ca o dovadă de responsabilitate morală. Răspunsul său, rămas consemnat, a arătat un om chinuit, care încerca să se refugieze sub pavăza unui cinism uşor: " "M-am gândit (la demisie-n.r.), nu azi, dar între a gândi şi a acţiona este o diferenţă".

După un an, Cseke Attila a demisionat. Sprijinindu-se pe principii, a plecat pragmatic şi cu onoarea intactă.