O jumătate de secol de Campionat European de fotbal

Organizarea unui Campionat European de fotbal a plecat de la o idee a francezului Henri Delaunay, din 1927, care a fost adoptată abia la mijlocul anilor '50, însă, de-a lungul istoriei sale, competiţia a fost influenţată de diverse convulsii politice şi a avut parte de învingători surpriză.
  Ideea organizării unei competiţii europene a echipelor naţionale a apărut încă din anul 1927, la iniţiativa francezului Henri Delaunay, secretar general al Federaţiei Franceze de Fotbal, într-un moment în care existau deja astfel de întreceri pe alte continente.

Împreună cu un alt personaj de legendă al fotbalului european, austriacul Hugo Meisl, Delaunay a trimis o scrisoare pe adresa Federaţiei Internaţionale de Fotbal (FIFA) în care insista ca această competiţie să nu aibă un număr foarte mare de meciuri.

Oficialii forului mondial au delegat o comisie, formată din trei persoane, să analizeze propunerea, dar planul a fost respins din cauza intereselor pe care fiecare federaţie europeană le avea la momentul respectiv, dar şi a temerilor că noua competiţie va periclita statutul Cupei Mondiale.

Ideea organizării unui Campionat European a prins din nou viaţă în anul 1954, la înfiinţarea Uniunii Europene de Fotbal (UEFA). De această dată, propunerea pentru "Cupa Europeană a Naţiunilor" a venit din partea cotidianului francez L’Equipe şi a fost susţinută de Henri Delaunay, care a fost şi primul secretar general al forului european. Printre altele, ziariştii francezi au susţinut varianta ca meciurile să se dispute la mijlocul săptămânii, în nocturnă.

Ironia sorţii a făcut ca "părintele" Campionatului European să nu îşi vadă visul împlinit. Delaunay a murit în pe 9 noiembrie 1955, iar planul a fost preluat de fiul său, Pierre, jurnalist la L’Equipe. Publicaţia franceză nu a abandonat proiectul Cupei Europene a Naţiunilor, iar ideea a fost readusă în discuţie doi ani mai târziu, când Pierre Delaunay a fost numit secretarul Comitetului de Organizare.

La doi ani de la moartea lui Henri Delaunay, visul său devenea realitate la Congresul UEFA din anul 1957. Ca o recunoaştere a contribuţiei pe care Henri Delaunay a avut-o în fotbalul european, membrii UEFA au decis ca trofeul cu care este răsplătită campioana să-i poarte numele.

Ediţia I, Franţa - 1960

La prima ediţie a Cupei Europene s-au înscris, iniţial, doar 15 echipe, din rândul cărora lipseau Germania, Italia şi formaţiile britanice. După încă un apel făcut de organizatori au mai aderat Cehoslovacia şi Irlanda, însă formatul competiţiei prevedea 16 echipe la start. Astfel, ultimele două echipe înscrise au fost nevoite să dispute un tur preliminar, în dublă manşă, câştigat de Cehoslovacia, cu scorul general de 4-2 (0-2, 4-0).

Primul meci al Cupei Europene a Naţiunilor s-a disputat la Moscova, între URSS şi Ungaria, scor 3-1, pe stadionul Lenin, în faţa a 100.572 de spectatori.

Chiar la ediţia inaugurală întrecerea a fost umbrită de un scandal politic. În sferturile de finală, generalul Franco a interzis intrarea pe teritoriul Spaniei a echipei Uniunii Sovietice, decizie ce a dus la eliminarea ibericilor din competiţie, după ce UEFA a dictat meci pierdut la masa verde.

Formatul primelor ediţii prevedea ca partidele să se desfăşoare tur-retur, în sistem eliminatoriu, până în faza semifinalelor, iar la turneul final din Franţa s-au calificat Cehoslovacia, URSS, Franţa şi Iugoslavia.

Finala: URSS – Iugoslavia 2-1, după prelungiri

Au marcat: Metreveli ('49), Ponendelnik ('113) / Galici ('43)

Golgheteri: Francois Heutte (Franţa), Valentin Ivanov, Viktor Ponedelnik (ambii URSS), Milan Galici, Drazan Jerkovici (ambii Iugoslavia) – cu câte două goluri.

Ediţia a II-a, Spania – 1964

Succesul repurtat de noua competiţie europeană a fost demonstrat de numărul echipelor participante la ediţia a doua: 29 de naţionale, cu 12 mai mult decât în urmă cu patru ani. Capul de afiş a fost reprezentativa micuţului stat Luxemburg. Calificaţi direct în optimile de finală, fotbaliştii din micul ducat au răsturnat buturuga mare, numită Olanda, de care au trecut cu scorul general de 3-2. În sferturi, Luxemburg a fost eliminată de Danemarca, după trei meciuri, pentru că la acea dată nu exista regula penaltiurilor: 3-3, pe teren propriu şi 2-2 în deplasare, iar meciul de baraj l-au cedat la limită, 0-1. Toate cele şase goluri ale Danemarcei au fost marcate de Ole Madsen.

Ca un ecou la disputele diplomatice dintre Spania şi URSS, Grecia a refuzat să joace împotriva Albaniei, ţară cu care se afla în război, astfel că aceasta din urmă s-a calificat în optimi, unde a fost eliminată de reprezentativa Danemarcei, o altă surpriză a competiţiei.

La turneul final s-au calificat Spania, Ungaria, Danemarca şi URSS.

Finala: Spania – URSS 2-1

Au marcat: Pereda ('6), Marcelino ('84) / Khusainov ('8)

Golgheteri: Jesus Maria Pereda (Spania), Ferenc Bene, Dezso Novak (ambii Ungaria) – cu câte 2 goluri.

Ediţia a III-a, Italia – 1968

După doar două ediţii, competiţia gândită de Henri Delaunay a cunoscut primele modificări. Începând cu ediţia italiană, a fost schimbată denumirea, din Cupa Europeană a Naţiunilor în Campionatul European, modificare urmată şi de alte noutăţi importante.

În preliminarii, meciurile eliminatorii în dublă manşă au fost înlocuite cu o fază a grupelor, cele 31 de formaţii înscrise fiind repartizate în şapte grupe a câte patru echipe şi o grupă de trei formaţii. Meciurile s-au desfăşurat tur-retur, pentru o victorie fiind acordate două puncte şi unul pentru egal. Echipele clasate pe primul loc în fiecare grupă se calificau în sferturile de finală, iar cele patru formaţii învingătoare obţineau biletele pentru turneul final, a cărui gazdă era anunţată după meciurile din preliminarii.

În semfinalele turneului final a fost consemnat un eveniment unic în istoria Campionatului European: pentru a stabili finalista, arbitrul a fost nevoit să dea cu banul. După 120 de minute de joc, partida Italia – URSS s-a încheiat la egalitate, scor 0-0, şi, conform regulamentului, arbitrul vest-german Kurt Tschenscher a trebuit să dea cu banul. Căpitanul echipei URSS, Albert Şesterniov, nu a avut noroc, iar Italia a jucat finala.

Finala: Italia – Iugoslavia 1-1

Au marcat Domenghini ('80) / Dzajik ('39)

Rejucare: Italia – Iugoslavia 2-0

A marcat: Riva ('12), Anastasi ('31)

Golgheter: Dragan Dzajici (Iugoslavia) – 2 goluri

Ediţia a IV-a, Belgia – 1972

Turneul final al Campionatului European din Belgia a reprezentat, practic, confirmarea ascensiunii la nivel mondial a Republicii Federale Germane (RFG), o forţă de necontestat în anii ’70. Competiţia a fost dominată de Gerd Muller, supranumit „Bombardierul”, marcator a 11 goluri (şapte în preliminarii şi patru la turneul final), însă la Euro-1972, RFG nu a trăit doar din execuţiile sale. Antrenorul Helmuth Schon îi mai avea la dispoziţie pe Sepp Maier, Paul Britner, Franz Beckenbauer, Uli Hoeness. În semifinale, "panzerele" au îngenuncheat Belgia, iar în finală au zdrobit URSS, cu scorul de 3-0.

Finala: RFG – URSS 3-0

Au marcat: Muller ('27, '58), Wimmer ('52)

Golgheter: Gerd Muller (RFG) – 4 goluri.

Ediţia a V-a, Iugoslavia – 1976

Turneul final al Campionatului European din 1976, găzduit pentru prima oară de o ţară din blocul comunist, a produs una dintre cele mai mari surprize din istoria competiţiei. Campioana europeană şi mondială la zi, RFG, pornea drept mare favorită. Singura formaţie capabilă să-i încurce socotelile părea să fie Olanda lui Cruyff şi Neskens, dar "Portocala mecanică" era eliminată în semifinale, după prelungiri, de Cehoslovacia, şi misiunea Germaniei, care învingea Iugoslavia, era, aparent, simplificată.

Cu două goluri în primele 25 de minute ale finalei, Cehoslovacia lua un avans serios, dar Dieter Muller a readus speranţele în rândul „panzerelor”. În minutul 89, Holzebein a egalat situaţia şi lucrurile păreau că intraseră pe făgaşul normal. La loteria penaltiurilor, Uli Hoeness a tras lozul necâştigător şi Cehoslovacia a devenit regina Europei.

Euro–1976 a consemnat o premieră neegalată până în prezent: atât semifinalele, cât şi finalele (atunci se juca şi finala mică) s-au încheiat după prelungiri.

Finala: Cehoslovacia – RFG 2-2, 5-4, după executarea loviturilor de departajare

Au marcat: Svehlik ('8), Dobias ('25) / Dieter Muller ('28), Holzenbein ('89)La loviturile de departajare au transformat: Panenka, Jurkemik, Ondrus, Nehoda, Masny / Bongartz, Flohe, Bonhof.

Golgheter: Dieter Muller (RFG) – 4 goluri.

Ediţia a VI-a, Italia – 1980

La 20 de ani de la prima ediţie, UEFA decidea extinderea numărului de echipe prezente la turneulul final de la patru, la opt formaţii. Şapte dintre acestea obţineau dreptul de participare în urma disputării preliminariilor, iar al optulea loc revenea, în premieră, ţării gazdă.

Cele opt formaţii au fost împărţite în două grupe de patru, echipele clasate pe primul loc urmând să îşi dispute finala, iar cele de pe locul al doilea, medaliile de bronz.

După ce a dominat fotbalul mondial timp de un deceniu, Germania a recurs, inevitabil, la schimbul de generaţii. Chiar şi aşa, fără Beckenbauer, Hoeness sau Muller, Germania federală s-a calificat în finală, alături de surprinzătoarea echipă a Belgiei, în timp ce Italia a reuşit să prindă doar finala mică, pierdută la penaltiuri, în faţa Cehoslovaciei.

Eroul finalei arbitrate de Nicolae Rainea a fost atacantul lui Hamburg, Horst Hrubsch, care a înscris ambele goluri ale formaţiei sale.

Finala: Belgia – RFG 1-2

Au marcat: Vandereycken ('75) / Hrubesch ('10, '88).

Golgheter: Klaus Allofs (RFG) – 3 goluri.

Ediţia a VII-a, Franţa – 1984

Naţionala "cocoşului galic" a profitat din plin de avantajul oferit de propriul teren, dar şi de aportul lui Michel Platini. Este greu de crezut că un jucător poate câştiga un trofeu aproape de unul singur. După marele Lev Iaşin, Platini a demonstrat că se poate. Din punct de vedere statistic, cele nouă goluri marcate de Paltini în cele cinci meciuri de la turneul final sunt o dovadă în acest sens. Franţa a fost ultima ţară gazdă a Campionatului European care a reuşit să îşi adjudece trofeul.

De la această ediţie, echipele clasate pe primele două locuri în grupele turneului final se calificau în semifinale.

Finala: Franţa - Spania 2-0

Au marcat: Platini (8), Bellone (90)

Golgheter: Michel Platini (Franţa) - 9 goluri

Ediţia a VIII-a, RFG – 1988

Ediţia germană a "europenelor" a debutat cu o surpriză chiar în preliminariile competiţiei, unde campioana en-titre, Franţa, nu a reuşit să treacă de grupe, obţinând un modest loc trei, după Uniunea Sovietică şi Republica Democrată Germană. Şirul a continuat în grupa A a turneului final, unde Anglia – impresionantă în calificări – claca ruşinos în faţa unei debutante la Euro, Irlanda. În cealaltă grupă, lucrurile au mers perfect pentru RFG şi au continuat la fel doar până în semifinala cu Olanda. Golul marcat de Lothar Matthaus în minutul 55 părea că va deschide calea spre un nou titlu european, dar Ronald Koeman (74) şi Marco van Basten (88) au răsturnat dramatic situaţia pentru amfitrioni. În ultimul act, Olanda lui Van Basten, Gullit şi Rijkard reuşea în faţa URSS ceea ce Olanda lui Cruyff, Rep şi Neskens s-a chinuit, în zadar, mai bine de 15 ani.

Finala: URSS – Olanda 0-2

Au marcat: Gullit ('32), Van Basten ('53)

Golgheter: Marco van Basten (Olanda) – 5 goluri

Ediţia a IX-a, Suedia – 1992

Ediţia din 1992 a Campionatului European va rămâne în memoria microbiştilor ca fiind una dintre cele mai frumoase. După ce au ratat calificarea la turneul final, jucătorii din reprezentativa Danemarcei au plecat într-un bine-meritat concediu, la capătul unul sezon lung şi greu. Din cauza războiului din Iugoslavia, UEFA a decis descalificarea naţionalei iugoslave şi acordarea locului acesteia Danemarcei. Adunaţi de pe toate plajele lumii, danezii au fost trataţi ca victime sigure de către adversari. Surprinzător, ei s-au calificat în semifinale, iar întreaga suflare a fotbalului a crezut că norocul lor luase sfârşit, deoarece urmau să joace cu Olanda. O dublă a unui necunoscut la acea vreme, Henrik Larsen, îngroşa gluma. În cele din urmă, s-a ajuns la penaltiuri, unde îngerul din urmă cu patru ani, Marco van Basten, s-a transformat în demon după ce a ratat la loviturile de departajare. Danemarca răsturna astfel toate calculele hârtiei. În finală, nordicii au evoluat fără complexe în faţa unei Germanii vrăjite de jocul fraţilor Laudrup. Cu Peter Schmeichel în zi de graţie, Jensen si Vilfort pe post de killeri, Danemarca nu a lăsat nicio şansă nemţilor.

Finala: Danemarca – Germania 2-0

Au marcat: Jensen ('18), Vilfort ('78)

Golgheteri: Henrik Larsen (Danemarca), Karl-Heinz Ridle (Germania), Dennis Bergkamp (Olanda), Tomas Brolin (Suedia) – 3 goluri.

Ediţia a X-a, Anglia – 1996

Sub deviza “Fotbalul revine acasã”, caravana Campionatului European popsea în ţara în care jocul cu balonul rotund a prins viaţă. Turneul final s-a extins la 16 echipe, iar stadioanele din cele opt oraşe gazdă erau dotate cu scaune pentru toţi spectatorii. Decizia a venit ca urmare a celebrului "Raport Taylor" dat publicităţii după tragedia de pe Stadionul Hillsborough din Sheffield din 15 aprilie 1989, de la partida Liverpool – Nottingham Forest, din cadrul semifinalelor Cupei Angliei.

Cele 16 echipe naţionale au fost împărţite în patru grupe de câte patru, primele două echipe clasate urmând a se califica în sferturile de finală. Prima fază a turneului final a fost una normală, cu o singură excepţie, clasarea Italiei pe locul trei al grupei C, după Germania şi Cehia, aflată la prima ediţie după divizarea Cehoslovaciei.

Adversare în grupă, Cehia şi Germania şi-au disputat şi finala competiţiei, adjudecată cu emoţii de campioana mondială din 1974, graţie dublei lui Oliver Bierhoff. Eliminată în semifinale, Anglia a trebuit să se mulţumească doar cu titlul de golgheter al lui Alan Shearer.

Finala: Germania – Cehia 2-1, după prelungiri

Au marcat: Bierhoff ('73, '95) / Berger ('59)

Golgheteri: Alan Shearer (Anglia) – 5 goluri

Ediţia a XI-a, Belgia-Olanda – 2000

Proiectul comun prezentat de Belgia şi Olanda a convins oficialii UEFA să dividă organizarea turneului final, încredinţând-o la două state pentru prima oară în istoria Campionatului European. La Euro-2000, debutau alte două naţiuni europene, Norvegia şi Slovenia, ambele eliminate în faza grupelor. Aceeaşi soartă au avut-o alte nume grele, Germania şi Cehia, adică vicecampioana şi campioana din urmă cu patru ani, dar şi Anglia.

Reprezentativa Franţei a fost norocoasă atât în semifinale, cât şi în finala cu Italia. Francezii lui Roger Lemerre au eliminat surpriza competiţiei, Portugalia, printr-un penalti transformat, în minutul 117, de Zinedine Zidane.

Finala cu Italia a fost una nerecomandată cardiacilor. Delvecchio a deschis scorul pentru "Squadra Azzura" în minutul 55, dar în ultimele secunde ale partidei Wiltord a restabilit egalitatea pe tabelă. Mai mult, Trezeguet a marcat golul de aur al Franţei în al 13-lea minut al prelungirilor.

Finala: Franţa – Italia 2-1, după prelungiri

Au marcat: Wiltord ('90), Trezeguet ('103) / Delvecchio ('55)

Golgeter: Patrick Kluivert (Olanda), Savo Milosevic (Iugoslavia).

Ediţia XII-a, Portugalia – 2004

După lecţia daneză din 1992, Grecia a furnizat o altă mare surpriză la Campionatul European. Cotată cu ultima şansă la cucerirea trofeului, grecii, organizaţi excelent de antrenorul german Otto Rehhagel, au dat marea lovitură. Un proverb spune că cea mai bună apărare este atacul. Şi, totuşi, Grecia a demonstrat că cel mai bun atac e apărarea. Adversarii Greciei s-au dovedit a fi neputincioşi în faţa "tranşeelor" săpate de Rehhagel în propria defensivă. Atunci când, totuşi, apărarea elenă a fost prinsă pe picior greşit a ieşit la rampă portarul Nikopolidis. Atât începutul, dar şi finalul competiţiei au fost, parcă, trase la indigo: Portugalia – Grecia 0-1.

Finala: Portugalia – Grecia 0-1

A marcat: Charisteas ('57)

Golgeter: Milan Baros (Cehia) – 5 goluri

Sâmbătă, va debuta cea de-a XIII-a ediţie a Campionatului European de fotbal, competiţie ce va fi găzduită a doua oară de două state, Austria şi Elveţia.