"

Fotbalul nu a tăcut, deşi poate ar fi trebuit s-o facă. Şi nu numai că n-a tăcut, dar a continuat să ne arate că s-a schimbat, ireversibil... Dacă aş fi fost Alexa aş fi încercat, măcar o dată, să privesc jocul prin ochii lui Dobrin (ce familiar sună, nu-i aşa?) şi să nu iau cartonaş galben. Cât de greu putea fi? Dacă aş fi fost conducător de club, aş fi declarat că greşelile arbitrului nu contează astăzi. Dacă aş fi fost suporter, m-aş fi abţinut, în memoria unui om despre care se spune că n-a faultat niciodată, să sparg capetele celor îmbrăcaţi în alte culori decât mine. Dacă aş fi fost ziarist celebru, nu i-aş fi invitat pe Neţoiu şi Chivorchian la o emisiune in memoriam. Dar nu sunt nimic din toate astea, aşa că o să scriu despre fotbalul lui Dobrin, încercând să nu compun o doină de jale şi să evit tonurile potenţial revanşarde, referitoare la cei care au mai smuls câte o pană din aripile Gâscanului.

În primul rând, nu mă simt dator să spun dacă l-am cunoscut sau nu. Ajunge că l-am văzut jucând, deşi nu pot descrie ceva concret de atunci. Eram doar un copil de şcoală primară, neatras în mod special de fotbalul oamenilor mari, dar senzaţia de “altceva” m-a împins să ţin de atunci cu FC Argeş. De obicei, pasiunea pentru o echipă se transmite pe firul scurt al filiaţiei. Tata ţinea cu UTA, dar Bătrâna Doamnă era o necunoscută pentru copiii de vârsta mea, pe vremea acea arădenii jucând derby-uri de Divizia B cu Aurul Brad şi cu Industria Sârmei. De aceea, pentru mine declicul a fost Dobrin. N-a mai jucat multă vreme apoi, dar jocul său mă aprinsese deja. M-a pregătit pentru Hagi, cu care am întinerit îmbătrânind. Departe de mine orice încercare de comparaţie, pe care o consider inutilă, dacă nu chiar nocivă.

Ţin minte că m-a mai contrariat ceva. Numele ăsta, Gâscanul... Poate şi pentru că nu prea puteam să mi-l explic. Mi se părea că nu i se trage de la fotbal sau, dacă avea legătură, părea mai potrivit pentru cineva cam paralel cu tehnica! Abia zilele trecute, citindu-l pe Cristian Ţopescu, am aflat că i s-a spus aşa pentru că juca mereu cu capul sus. Da, asta trebuie să fi fost! Şi brusc mi s-a făcut dor de spectatorul hâtru pe care îl vedem azi în tribunele filmelor în alb şi negru. Astăzi avem parte de chipuri ascunse sub fulare şi de născocirile lor licenţioase.

În cariera Gâscanului, episodul Mexico ’70 a strălucit, din păcate, doar prin absenţă. Citind, auzind mărturii, variante, reproşuri, eschivări, cred cu toată tăria că Dobrin ar fi trebuit să joace atunci, fie şi cât de puţin, indiferent de ce i s-ar fi imputat. Dar nici n-aş cădea în păcatul de a demoniza partea cealaltă, mi se pare un clişeu. Că Gicu Dobrin fuma ca un turc, se ştia. Că îi plăcea să-şi trăiască viaţa, aşijderea. Şi-o trăia inclusiv pe teren, n-a încercat să fie niciodată altfel decât este. Poate că obişnuia să mai bea, dar câţi artişti adevăraţi, pictori sau poeţi, nu-şi datorează capodoperele acestui viciu?! Dobrin nu putea fi încadrat în categoria celor mulţi. Se aştepta oare cineva de la el să alerge kilometri întregi la 35 de grade prin soarele mistuitor al Mexicului? Era totuşi tânăr, în putere, şi măcar o jumătate de oră pe meci ar fi făcut faţă. Aşadar, în această versiune oficială, pe antrenorul de atunci îl suspectez mai degrabă de mentalitate de funcţionar sau de sergent, decât de rea-voinţă. Dezvăluirea ulterioară a lui Dobrin, din acel interviu recent acordat Evenimentului, cum că totul i s-ar fi tras de la un joc de poker în care l-ar fi curăţat de o sumă colosală pe dinamovistul Radu Nunweiller, cred că a fost interpretată în mod tendenţios. Lucrurile mi se par foarte simple, pornind chiar de la premiza că suma vehiculată de Dobrin era cea reală, deşi celelalte personaje o minimalizează. Aşadar, ce avem? Un coechipier este lăsat lefter de un altul. Liderii vestiarului încearcă să-l convingă pe câştigător să-i returneze banii colegului. Din păcate, motivând că nu-i furase, ci îi câştigase, acesta refuză. Deşi faptic chiar aşa stau lucrurile, aspectul etic nu este tocmai în regulă. Gâscanul profitase de viciul unui coleg, de fapt o boală în toată regula, pentru a-l curăţa de bani, mulţi bani. Nici măcar nu era vorba despre un necunoscut, ci de unul dintre ei. Abia apoi, lovindu-se de refuzul lui Dobrin, Dinu şi Lucescu “l-au pârât” (sic!) antrenorului Angelo Niculescu (în diverse interpretări, s-au folosit alte cuvinte, gen “l-au turnat” sau “l-au lucrat”). Nici când acesta a încercat să-l convingă pe Dobrin, spunându-i clar care vor fi consecinţele în cazul unui refuz, piteşteanul nu a cedat. Ei bine, de ce a făcut-o, oameni buni, că doar se ştie că Gâscanul nu era un tip mercantil?! De ce această încăpăţânare, de ce n-a făcut şi el un pas, să returneze măcar jumătate din sumă, tot ar fi lăsat loc de întors?! Şi haideţi să nu judecăm cu datele de acum: nu cred că putea fi vorba nici despre invidia grupului de la Dinamo, cum s-a mai încercat o interpretare (Liţă Dumitru era rapidist şi susţine tot varianta dinamoviştilor), pe vremea aceea Gicu Dobrin era doar un tânăr de nici 23 de ani, mustind de talent, dar nu câştigase încă nici un titlu de campion, celebrele meciuri cu Valencia sau Real Madrid au fost consecutive Mondialului din Mexic, iar Gento urma să-şi încheie cariera abia peste doi ani, moment în care Dobrin va fi selecţionat în echipa lumii la meciul de retragere al spaniolului. Santiago Bernabeu nu aflase de existenţa sa, Gâscanul nu devenise încă o LEGENDĂ! Pur şi simplu aşa a fost să fie, mai împăcat cu acest lucru a fost chiar Gicu Dobrin, spre deosebire de mulţi dintre noi. Fiindcă şi părerea mea este că, în ciuda acestor lucruri, piteşteanul tot ar fi trebuit să joace atunci... Dacă Angelo Niculescu ar fi fost într-adevăr un vizionar, Dobrin n-ar fi lipsit din echipă, celelalte motivaţii s-au dovedit a fi mărunţişuri în timp. Dar, făcând un efort de imaginaţie, credeţi că dacă era selecţioner Piţurcă, lucrurile s-ar fi schimbat?!

În final, nişte rânduri ca un epitaf celest, de la Ioan Chirilă citire: “Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Nicolae Dobrin... Fără ei maratonul meu ar fi fost unul oarecare.”

"

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Maratonul lui.

Comentarii