Hotărât lucru, sportivul român, indiferent de disciplina practicată, are o problemă cu psihicul, cu „mentalul”, cum se zice în terminologia sportivă. M-am convins pentru a suta (sau mia?) oară miercuri, iar joi a venit şi-un bonus, astfel încât la totalul de o sută sau o mie se mai adaugă nu una, ci două întâmplări anapoda. Când a început Arsenal – Steaua, mi se părea că văd în reluare filmul (adică thriller-ul, ca să fiu mai exact) cu Real Madrid de anul trecut, de la Bucureşti. Ba încă şi upgradat, adică adus la zi: parcă mai iuţi erau ăştia, mai multe ocazii (vreo 3 clare în primele 2 minute!) se iveau la poarta noastră, mai năuciţi păreau ai noştri acum, decât atunci. La 2-0 am zis că vine sfârşitul lumii, iar dacă venea şi al treilea, cred că nu se mai opreau ăia până pe la 8 sau 9. Dar, că de-aia e film!, pe la o bucată s-au răsculatără cumva şi-au întors căruţa cum zău că nu-mi imaginasem că s-ar mai putea. Golul lui Zaharia a fost, cumva, complet atipic pentru fotbalistul român, obişnuit să se trântească pe gazon ca vaca în grajd, imediat ce strănută un adversar la o distanţă mai mică de 4 metri. Urmăriţi, vă rog, reluările: pe Zaharia l-a izbit un fundaş ca la hochei, a fost un bodycheck de toată frumuseţea. Dacă era Dică, zbura din buşitură până în tribune. Acesta, nimic: a rămas înfipt în crampoane, cu englezoiu’ în cârcă, ba a mai plasat cu capul şi lobul ăla uluitor. Iar dacă îi ieşea ăluilalt şi voleul egalizator, pe cuvânt că nu m-aş fi supărat. Rămâne însă întrebarea pe care mi-o tot pun: de ce mama naibii, pentru a arăta că avem fibră şi ştiinţă, trebuie mai întâi să ne facem de baftă, de râsul lumii, iar abia când nu se mai poate, să ne dezmeticim şi să ne dăm de trei ori peste cap, ca mârţoaga lui Harap Alb, din care iese apoi ditamai calul năzdrăvan? De ce nu putem fi armăsari pur sânge încă de la început? De ce să fim mârţoage? La întrebarea asta, cred că răspunsul cel mai bun îl pot da handbalistele – că acesta-i bonusul despre care vorbeam: prin ce am trecut joi noaptea, la meciul cu Franţa, nu le doresc nici duşmanilor. A fost o chestie parcă trasă la indigo: penibile timp de vreo 40 de minute din 60, fetele noastre ne-au adus în extaz în ultimele tot 40! – că dracu’ a mai văzut handbal de 80 de minute per meci! Rămâne, însă, deosebirea de fond: ele şi când se fac de râs, tot atacă titlul suprem. Pe când băieţii… Pariem că azi le batem pe rusoaice (da’ tare) şi că mâine luăm trofeul?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului De-ar începe cu sfârşitul….

Comentarii