Mai puţin înseamnă mai mult

Percepţia comună în domeniul dezvoltării personale şi nu numai este aceea că dacă se face mai mult (analiză, terapie, training) este cu atât mai bine. Paradoxal însă, în dezvoltarea personală a părinţilor este esenţial ca ei să păstreze o balanţă echilibrată între prea puţin şi prea mult, uneori calea cea optimă fiind "puţin" bine făcut.

“Să nu faci în locul copilului lucruri pe care e în stare să le facă singur!” - este una din cele 10 recomandări OMS afişate în maternităţile din România, probabil în speranţa că părinţii le vor “lua acasă” împreună cu copilul nou-născut.

Se pare că în ultimul timp tendinţa naturală a părinţilor de a-şi ajuta copiii s-a transformat într-un comportament manifestat mult prea frecvent şi cu urmări nefaste asupra dezvoltării lor ulterioare, astfel încât e nevoie chiar la nivel mondial de recomandări speciale în acest sens.

Într-adevăr, cei mai mulţi părinţi încearcă din greu să fie “părinţi buni” făcând multe lucruri în locul copiilor lor. Au fireşte intenţii pozitive, însă combinate cu credinţe de genul: “E mic şi nu ştie”, “Nu se descurcă singur”, “Eu fac mai repede / corect / frumos şi asta contează cel mai mult”, “O să facă greşeli sau o să strice ceva”, “Lasă că oricum o sa facă ce trebuie mai târziu, când va fi mare, să nu obosească acum”, “Copilul trebuie doar să se joace cu jucării” sau pur şi simplu cred că acest lucru face parte din datoria lor de părinţi.

Bineînţeles, părinţii încep să îşi ajute copiii când sunt la vârste mici şi au nevoie pe bună dreptate de ajutor. La doi ani un copil e spălat pe dinţi sau e ajutat să o facă singur, e ajutat să se îmbrace, să mănânce singur, să coboare scările, să urce în maşină, etc. Problema apare atunci când ei persistă în acest comportament şi atunci când nevoile de dezvoltare ale copilului se schimbă. Părinţii îşi vor motiva comportamentul spunând că într-adevăr copilul nu e în stare, şi e posibil să aibă dreptate, dar acest lucru e doar o consecinţă a faptului că niciodată nu i s-a dat ocazia să înveţe. Iar când copilul creşte, aceiaşi părinţi se plâng deoarece copilul lor nu face nimic singur (nu îşi face patul, nu îşi pune singur de mâncare), nu face lucrurile solicitate (să se ducă să cumpere pâine), că nu îşi dă silinţa, că aşteaptă totul de-a gata şi se întreabă de ce?

Alţi părinţi însă îşi dau seama că acest lucru nu e optim pentru dezvoltarea copiilor lor. Dar atunci când încearcă să îşi încurajeze copilul să facă ceva nu obţin întotdeauna efectul dorit. Deşi folosesc expresii încurajatoare precum:

“Hai, ştiu că poţi!”, “Încearcă singur!”, “O să reuşeşti!”, “Nu e greu.”, “Descurcă-te singur!”, copilul poate să se simtă dezorientat, descurajat, nu va şti ce să facă sau cu ce să înceapă, neavând deloc iniţiativă. Şi atunci ce pot face părinţii astfel încât copiii lor să se descurce singuri, să nu depindă de ceilalţi în mod exagerat, să aibă curaj şi iniţiativă şi să ia cele mai bune decizii în orice situaţie?

Îşi pot asista copilul punându-i întrebări pentru a descoperi singur ceea ce vrea, cum poate obţine ceea ce vrea şi ce are nevoie pentru asta.

Modelul poate fi aplicat pe situaţii simple, chiar şi cu copii de 3 ani:

- Mami, stinge lumina!

- Vrei să fie lumina stinsă?

- Da!

- Şi cum ai putea să o stingi tu?

- Să mă sui pe pat, să întind mâna şi să apăs pe buton.

- Să te văd!

- Gata, am stins-o!

- Bravo, ştii cum să stingi lumina!

Sau cu copiii mai mari:

- Trebuie să merg la ziua de naştere a lui Radu şi nu ştiu ce să-i duc. Zi-mi ce să îi cumpăr?

- Cum te-ai gândit că ai vrea să fie cadoul tău?

- Aş vrea să fie ceva deosebit care să îl bucure mult şi să-i aducă aminte de mine.

- Şi ai găsit ceva? Sigur asta e potrivit?

- Hmm, pentru el da, dar nu şi pentru părinţii lui care i-au spus că nu vor câine în apartament.

- Atunci? Mai există şi altceva?

- Păi, el mai visează o minge de fotbal semnată de fotbalişti.

- Aha, şi cum poţi avea tu aşa o minge?

- Nu ştiu dacă e posibil.

- Dacă ar fi posibil, ce ar trebui să faci?

- Să cumpăr o minge şi să o duc fotbaliştilor să o semneze.

- Mai exact?

- M-aş duce la magazin, aş cumpăra o minge şi un marker, apoi aş merge la clubul lor când au antrenament şi i-aş ruga să îmi semneze mingea.

- Şi ce ai nevoie ca să faci în realitate ceea ce spui ?

- N-am fost niciodată la clubul lor, dar ştiu unde e ... ar trebui să aflu când anume au antrenamente.

- Eu pot să te ajut cu ceva?

- Poţi să mă duci cu maşina la club şi să ne interesăm împreună?

- Sigur că da. Poţi să te bazezi pe ajutorul meu ca să obţii mingea.

- Mulţumesc. Dacă reuşesc, o să fie cea mai frumoasă surpriză pentru Radu şi nu m-ar uita niciodată.

Pentru a sprijini cu succes dezvoltarea optimă a potenţialului copiilor e necesar ca asemenea intervenţii să fie o obişnuinţă în interacţiunea cu ei. În timp, copiii îşi vor interioriza acest proces transformându-l într-o strategie proprie la care vor apela singuri ori de câte ori vor vrea să se descurce eficient într-o situaţie.

Altfel, timpul oricum va trece şi copiii vor deveni adulţi ce vor trebui să muncească.

Unii, ca angajaţi – subordonaţi vor aştepta să li se spună mereu ce au de făcut, nu îşi vor asuma responsabilităţi, nu vor lua iniţiativa, vor pasa sarcinile de la unul la altul, nu vor veni niciodată cu idei noi – pur şi simplu fiindcă nu cunosc alt mod de a se comporta mai eficient.

Alţii ajung manageri şi, la fel, vor avea tendinţa să reproducă la nivel organizaţional modelul familiei de origine. Unii vor face ei totul în locul angajaţilor fiindcă doar ei ştiu cum e mai bine sau vor vrea să ţină totul sub control, vor verifica mereu încă o dată ceea ce au făcut ceilalţi, vor vâna greşelile asigurându-se că toate criteriile dorite au fost respectate, etc. Sau vor da ordine şi chiar vor încuraja, aşteptând ca ceilalţi să ştie ce au de făcut şi să facă bine, crezând că nu e nevoie ca ei să se implice sau să îi ghideze în vreun fel.

Oare cum ar fi însă viaţa lor dacă atât în familie, cât şi în organizaţii, atât părinţii, cât şi managerii ar şti şi ar face ... coaching?

Psiholog Mihaela ZAHARIA
www.parenting.ro