Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Pentru a putea primi cât mai mulți oameni care fug din calea războiului a fost pusă la dispoziție inclusiv clopotnița
Zilnic, se pregătesc 5.000-6.000 de porții de mâncare, iar munca voluntarilor este extrem de importantă pentru bunul mers al lucrurilor
Mănăstirea Bănceni, complex situat la numai câțiva kilometri de granița cu România, în ținutul Herța, este poate cel mai mare exemplu de generozitate și umanitate. Tot ceea ce se petrece în acest complex monahal depășește orice închipuire, iar războiul din Ucraina a dat o nouă dimensiune pentru ceea ce înseamnă solidaritate și sprijin pentru oamenii în suferință. Dacă până la începutul conflictului armat din țara vecină aici trăiau peste 400 de copii orfani, acum acestora li s-au adăugat aproape 1.300 de refugiați, inclusiv din două case de copii. Zilnic, se pregătesc 5.000-6.000 de porții de mâncare, iar pentru a le oferi oamenilor un loc unde să doarmă a fost folosită inclusiv clopotnița. Zeci de oameni muncesc aici zilnic pentru a da o mână de ajutor. Părintele Mihail Jar, mitropolit de Bănceni, este sufletul acestui uriaș proiect umanitar. Cu o modestie extremă ne spune că toate sunt rânduite cum vrea Dumnezeu. Deși acolo, la Bănceni, este nevoie de foarte multe lucruri materiale, părintele Mihail Jar vine cu o concluzie tulburătoare: ”Cel mai mult avem nevoie să ne îmbrățișați, ne e greu, asta ne lipsește. Dacă poate înțelege și Cerul și Dumnezeu să nu mai plângă copiii pe drumuri, să nu plângă poporul acesta”.
Bănceni, un loc aparent liniștit. De fapt este o liniște aparentă, pentru că în interiorul complexului mănăstiresc este un adevărat furnicar. Iar după începerea războiului, acest loc sacru a devenit neîncăpător. Ne spune asta chiar preotul Mihail Jar, fostul stareț și întemeietor al mănăstirii, actual mitropolit de Bănceni. ”Avem 136 de copii, din care cel mai mic are trei luni, care au venit din Kramatorsk zilele astea și nu știu de unde s-a aflat, dar am primit tot ce a fost nevoie pentru copiii aceștia. Avem 415 copii ai noștri, dar au mai venit alte două case de copii, una de la președintele țării și cealaltă de la Kramatorsk, din regiunea Donețk. Prin mănăstire au trecut peste 8.000 de refugiați, care au stat 2-3 zile, dar acum e plin totul, nu mai avem locuri, e plin și în poduri, și în clopotniță. Am eliberat o casă la Molnița pentru a-i putea primi pe acești copii care au venit într-o stare foarte grea. Niciodată nu aș putea face față dacă nu ați fi voi alături”, a mărturisit preotul Mihail Jar. Cu un asemenea flux de oameni, totul e întins la maxim, iar fiecare ajutor venit nu poate fi decât o binecuvântare. Indiferent că este vorba de ajutoare în bunuri sau oameni care muncesc aici pentru a le veni în ajutor celor care au fugit de ororile războiului.
Voluntar la 13 ani
Printre cei care muncesc aici l-am găsit pe Ivan. Are doar 13 ani și imediat ce termină cursurile online vine să dea o mână de ajutor la bucătărie. A rămas impresionat de copiii care vin din zonele de conflict, așa încât ceea ce face nu i se pare deloc dificil. ”Ajut la curățarea cartofilor, la spălat vase și orice este nevoie. Copiii care vin spun că la ei acasă au fărmat tot, unii sunt așa supărați că nici nu vor să vorbească cu noi”, a mărturisit micul Ivan. Tot la bucătărie am găsit-o și pe Dina. Este dintr-un sat din ținutul Herța și și-a oferit sprijinul încă de la începutul războiului. Se muncește 10, 12 sau chiar mai multe ore pe zi pentru că e un flux permanent de oameni care au nevoie de o masă caldă de trei ori pe zi. ”Astăzi am gătit mâncare pentru vreo 6.000 de persoane, zilnic gătesc pentru 5.000 – 6.000 de oameni, de la mânăstire și din împrejurimi. Vreo 10 femei au făcut mâncarea, iar asta se întâmplă în fiecare zi. Acum am făcut hrișcă, pastă, fasole, dovlecei, dar avem și carne, ouă, brânză, dar și iaurt”, a precizat Dina. Un alt voluntar este Serafima. Are 21 de ani și nu credea că vor fi vreodată așa mulți oameni la Bănceni. ”Eu ajut, de dimineața la nouă, de la micul dejun, până a doua zi dimineață la nouă. Se lucrează inclusiv noaptea, porțile fiind deschise non-stop celor care caută refugiu. Nu ne-am gândit niciodată că vor fi atât de mulți care caută aici refugiu, dar cu drag ajutăm. Dacă va fi nevoie, poate și noi vom fi primiți undeva”, a precizat Serafima.
Poveștile oamenilor care au fugit de război
În rândul refugiaților poveștile sunt cutremurătoare. La mansarda încă nefinalizată a uneia dintre clădirile complexului de la Bănceni au fost amplasate saltele direct pe beton pentru a permite unui număr cât mai mare de oameni să aibă un acoperiș deasupra capului. Aici, le-am găsit îmbrățișate pe Maria, o femeie de 70 de ani, și pe nepoata acesteia de numai 10 ani, Cristina. Vin din regiunea Kiev, o zonă unde bombardamentele erau ceva extrem de obișnuit în ultima vreme. Au ajuns la Bănceni de aproape două săptămâni și nu știu unde să plece. ”Am venit cu fata și feciorul, nora și doi nepoți, practic cu toată familia. Din 8 martie sunt aici, iar pe drum am făcut 17 ceasuri. Drumul a fost foarte greu, pentru că am făcut 20 de opriri și ne-a controlat poliția. Nu avem unde pleca, cât ne ține aici ... Mă rog să fie pace, am luat cartea de rugăciuni de acasă, merg în biserică, la Sf. Slujbă, m-am spovedit și m-am împărtășit și postesc”, a spus Maria. Nepoțica s-a acomodat cu noua ei casă, dar gândul i-a rămas tot la casa ei adevărată. ”Mi-au rămas toate acasă: haine, jucării... Era bine acasă, dar îmi place și aici, la bucătărie ne hrănește foarte bine, am început să îmi fac și prieteni cu care mă joc. La noi în țară e război”, oftează Cristina.
Elisaveta este o altă refugiată care vine tot din apropiere de capitala Kiev. Este venită cu soțul, cu un copilaș de numai câțiva ani, dar și cu câinele Dream. ”Acasă nu mai știu ce este, am înțeles că totul este fărmat. Avem 10 zile de când trăim la mănăstire și nu știm ce vom face mai departe. Să ne întoarcem încă nu putem. Ne-am trezit noaptea, din cauza bombardamentelor, am luat familia și am ieșit în toiul nopții. În satul vecin ne-au rămas rude și cunoscuți. Aici am fost primiți foarte bine, ni s-a dat de mâncare, cămin călduros, haine de îmbrăcat și mulțumim din suflet celor care ne-au ajutat.
O mică școală, improvizată de o învățătoare pensionară
În ciuda războiului și a faptului că au fost nevoiți să își părăsească locuințele cu doar câteva lucruri pe care au reușit să le arunce într-o valiză oamenii încearcă să trăiască viața cât de cât normal. Pentru a veni în sprijinul copiilor care nu mai merg la școală, Ana, o învățătoare pensionară în vârstă de 62 de ani, care a lucrat și la Chișinău, face lecții cu acești elevi cărora școala le-a fost practic interzisă. ”Ca să nu le fie urât la copii și să nu uite ce au învățat până acum, mai facem lecții. Refugiații au venit dintr-una din cele mai fierbinți zone de război, din împrejurimile Kievului, cu tot cu copii, iar unii sunt din zona Lavra. Cei mai mulți s-au întâlnit aici, au început să învețe limba română, cu expresii de bază cum ar fi „Bună ziua”, „La revedere”, „Mulțumesc”. S-au împrietenit cu oamenii din regiunea Herței, unde majoritatea sunt români. Unii au învățat și a număra în limba română, iar acum îi învață și pe copii”, ne-a spus învățătoare care lucrează cu copiii refugiați. În afara lecțiilor de bază, copiii mai și desenează, iar unul dintre copii ne arată un desen. Reprezintă o fetiță care pare să zâmbească spre un viitor mai bun și mai liniștit.
Au venit bătrâni și copii cu haine de vară
Părintele Pavel este unul din cei care intră în contact aproape permanent cu refugiații. ”Ei vin și pleacă, dar în drumul lor se opresc aici, la noi, la sfânta mănăstire, la hotel, la bucătărie. De aici pleacă în toate direcțiile, dar la bucătărie, la mâncare, vin refugiați din toate satele din jur. Azi am avut venite câteva bătrânele, cu femei și cu copii, erau doar cu niște hăinuțe de vară...am căutat aici, la noi, să le dăm ceva să se îmbrace.
Vin din toate zonele, din Kiev, Harkov, Sumi, Nicolaev sau Herson.
Mulți se liniștesc când ajung aici, văd cum sunt primiți. Spun că nu s-au așteptat la așa bunătate și primire frumoasă din partea oamenilor, aici, în partea Bucovinei de Nord. Aici, la noi, încă e mai liniște și sunt bine primiți. Azi ne-au mulțumit cu lacrimi în ochi. Noi facem zilnic slujbe pentru încetarea războiului”, a arătat părintele Pavel. Acesta spune că efectiv nu mai sunt locuri unde să îi cazeze pe refugiați, deși telefonul sună zilnic, iar pentru a face față numărului mare de apeluri trebuie să îl încarce de mai multe ori.
