Din culisele realizării filmului „Ciprian Porumbescu”, la Suceava

Filmele istorice, patriotice, puternic impregnate ideologic, erau în fruntea listei de alocări bugetare

De la Vladimir Ilici Lenin citire, care spunea că „cinematografia este pentru noi cea mai importantă dintre toate artele”, la „tătuca” Stalin, care sublinia că „cinematografia este cel mai mare mediu de agitaţie în masă”, regimurile comuniste au acordat o atenţie deosebită celei de-a şaptea arte.

În România socialistă, cinematografia a beneficiat de fonduri serioase pentru realizarea unor filme menite să suscite sentimentul patriotic, să înflăcăreze inimile proletare şi să slăvească eroismul revoluţionar.

Cinematografia românească a evoluat şi a cunoscut o dezvoltare semnificativă cu suport financiar de stat în cadrul politicii culturale controlate ideologic de Partidul Comunist Roman (PCR), ajungându-se în anii '70 la o producţie de vârf, când se realizau 20-30 de filme anual.

Filmele istorice, patriotice, cele dedicate unor evenimente din „trecutul glorios al ţării” şi ecranizările care conturau efigiile unor personaje pe care istoriografia comunistă le-a impus în galeria eroilor neamului erau în fruntea listei de alocări bugetare pentru realizarea unor producţii cinematografice puternic impregnate ideologic.

Modele autohtone de eroi, care trebuiau să „neutralizeze” modelele din cinematografia occidentală

În perioada care a urmat şedinţei Comitetului Executiv al PCR din 6 iulie 1971, când au fost prezentate „tezele” lui Nicolae Ceauşescu, care puneau accentul pe „rolul conducător al partidului în toate activităţile politico-educative”, şi momentul configurării, în cea de-a doua jumătate a anilor '70, a protocronismului românesc, care susţinea că experienţa românilor a anticipat experienţa occidentală promovând o viziune naţionalistă asupra trecutului istoric, cinematografia autohtonă a vizat câteva personaje istorice, precum domnitorii Ştefan cel Mare (film în regia lui Mircea Drăgan), Mihai Viteazul (film regizat de Sergiu Nicolaescu) sau Dimitrie Cantemir (film în regia lui Gheorghe Vitanidis).

Aceste filme cu efigii istorice s-au adăugau celor realizate în anii anteriori, din care amintim, în ordine cronologică, „Neamul Şoimăreştilor” (1965), „Dacii” (1967) sau „Columna”(1968).

Au urmat apoi şi alte ecranizări, ca „Fraţii Jderi” (1974), dar şi filme în care istoria s-a diluat în poveste şi aventură, ca „Nemuritorii” (1974) sau „Muschetarul român” (1975).

Efigiilor de voievozi li s-au adăugat figurile unor luptători pentru dreptate şi libertate, de la cele ale haiducilor şi ale conducătorilor revoluţiilor din 1821 (Tudor Vladimirescu, în filmul regizat de Lucian Bratu) şi 1848 (Nicolae Bălcescu, Avram Iancu), la cele ale militanţilor pentru Unirea Principatelor Române, până la luptătorii antifascişti şi neînfricaţii comunişti, promotori şi constructori ai noului regim de democraţie populară. Din panteonul neamului, cinematografia românească a proiectat figuri de poeţi şi scriitori (Mihai Eminescu, Ion Creangă), de artişti ai scenei (Constantin Tănase) sau ai penelului (Ştefan Luchian), de inventatori temerari (Aurel Vlaicu) sau compozitori (Ciprian Porumbescu). Chiar dacă erau puternic impregnate ideologic, aceste filme, care au marcat cinematografia românească, au oferit publicului modelele autohtone de eroi, care trebuiau să echilibreze sau să „neutralizeze” modelele promovate de cinematografia occidentală.

De la „Balada”, la „Ciprian Porumbescu”, pentru a face cunoscut pretutindeni numele compozitorului

În anul 1973, care a fost un an bun pentru cinematografia românească, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Suceava avea loc, chiar în ziua de sărbătoare de 1 Mai, premiera filmului „Ciprian Porumbescu”, film realizat în studiourile Centrului de Producţie Cinematografică Bucureşti, cu participarea Conservatorului „Ciprian Porumbescu” şi cu concursul autorităţilor administrative din judeţele Suceava şi Braşov, în regia lui Gheorghe Vitanidis.

George Vitanidis mărturisea că dorea să realizeze, încă din anul 1953, un film despre viaţa lui Ciprian Porumbescu şi schiţase chiar un scenariu, care - dezvoltat pe parcursul anilor care au urmat - a fost aprobat de Studioul Cinematografic Bucureşti şi a intrat în faza de producţie abia în luna martie a anului 1972.

Filmul, cum se poate vedea pe un exemplar dactilografiat al scenariului cinematografic semnat de Gheorghe Vitanidis, avea iniţial titlul „Balada”, dar, aşa cum aflăm de la unul dintre cei care ne pot oferi informaţii din culisele realizării acestei producţii, suceveanul George L. Ostafi, a primit la final numele compozitorului patriot, a cărui viaţă este evocată în cele două părţi ale ecranizării care are o durată totală de 139 de minute.

George L. Ostafi, care a însoţit echipa de realizatori o vară întreagă, la filmările care s-au făcut la Putna, Stupca şi la Suceava, în calitatea oficială de şef al Secţiei de propagandă din cadrul Comitetului Judeţean de Partid Suceava, îşi aminteşte că, la vremea aceea „se cânta <Balada>, care era o piesă cunoscută, dar puţini ştiau că era compusă de Ciprian Porumbescu, un compozitor din Bucovina”, un ducat al apusului Imperiu Habsburgic, o provincie al cărei teritoriu a fost apoi parţial ocupat de armata sovietică, smuls din trupul ţării şi înghiţit de uriaşul „vecin şi prieten” de la răsărit.

Aşa că, în locul titlului iniţial al filmului, „Balada”, s-a preferat numele compozitorului Ciprian Porumbescu „pentru a-l face cunoscut pretutindeni”.

În fond, era vorba de un film despre viaţa lui Ciprian Porumbescu, un film care evoca personalitatea artistului patriot „cu tot revoluţionarismul care - aşa cum subliniază George L. Ostafi - a pus pe jăratec Imperiul Austro-Ungar”.

„Prin funcţia pe care o aveam ar fi trebuit să temperez această exaltare, dar mărturisesc că am stimulat latura patriotică”

George L. Ostafi, care deţine un exemplar dactilografiat al scenariului cinematografic (scenariu care cuprinde metrajul util al filmului, cu scenele numerotate şi cu dialogurile scrise de Fănuş Neagu), a legat pe parcursul filmărilor o prietenie cu regretatul scenarist şi regizor Gheorghe Vitanidis, care, aşa cum afirmă el, „a făcut un film de un patriotism exaltat”.

„Prin funcţia pe care o aveam - spune George L. Ostafi - ar fi trebuit să temperez această exaltare, dar mărturisesc că, dimpotrivă, am stimulat latura patriotică”.

Pe exemplarul dactilografiat cu scenariul filmului există o dedicaţie scrisă şi semnată de Gheorghe Vitanidis, localizată şi datată „Suceava, 23 mai 1972”: „Tovarăşului Ostafie, cu toată stima şi recunoştinţa pentru dăruirea cu care s-a apropiat de Ciprian Porumbescu şi de filmul care-i va purta numele”.

După obiceiul pe care-l are (stau mărturie în acest sens, în biblioteca lui personală, o serie de cărţi cu dedicaţii şi cu autografele autorilor), George L. Ostafi scrie şi semnează dedesubt următoarele rânduri: “Da, prietene Gh. Vitanidis, am turnat împreună nu un film, ci un poem, o Baladă”. Pe verso se află o altă contra-dedicaţie semnată de George L. Ostafi: „Dragă Vitanidis, în filmul nostru, exaltând iubirea, să nu devalorizăm patriotismul lui Ciprian. Ciprian Porumbescu (n.n. - se referă la film) este nu numai un imn, ci şi o revoluţie”.

„O experienţă formativă” pentru actorul Vlad Rădescu, care a rămas cu „un sentiment de împlinire profesională şi umană”

Rolul principal a fost atribuit unui debutant, tânărul Vlad Rădescu, student în anul I la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti.

Din distribuţie au făcut parte actorii Dina Cocea, Clody Bertola, Gheorghe Cozorici, Nicolae Corjos, Emanoil Petruţ, Toma Caragiu, Amza Pellea, Ion Besoiu, Alexandru Repan, Iurie Darie, Constantin Rauţchi, Sebastian Papaiani, Ioana Bulcă, Cezara Dafinescu, Tamara Creţulescu, dar şi Aurel Tudose (membru al Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu”, care a interpretat rolul lăutarului Grigore Vindireu), actor care a fost remarcat de regizorul Gheorghe Vitanidis într-un spectacol prezentat pe scena Casei de Cultură Suceava.

Imaginile au fost filmate de Ovidiu Gologan şi Aurel Kostrakiewicz, iar filmările combinate au fost realizate de operatorul Alecu Popescu, fratele regizorului Ion Popescu-Gopo.

Regizori secunzi ai filmului au fost Doru Năstase şi Nicolae Corjos, iar muzica lui Ciprian Porumbescu (care a fost prelucrată de Richard Oschanitzky) a fost interpretată instrumental de Orchestra Operei Române din Bucureşti, dirijată de Paul Popescu. La realizarea coloanei sonore au contribuit Corul „Madrigal”, dirijat de Marin Constantin, şi Ansamblul „Ciprian Porumbescu” Suceava, dirijat de George Sârbu, având-o ca solistă pe Sofia Vicoveanca.

După mai bine de trei decenii de la debutul său cinematografic, Vlad Rădescu mărturisea într-un interviu pe care i l-a acordat lui Constantin Boiciuc (sursa HotNews.ro) că filmul a constituit pentru el „o experienţă formativă”, că la vârsta de 19-20 de ani a avut ocazia să întâlnească oameni, artişti, locuri pe care altfel n-ar fi avut prilejul să-i cunoască, şi că a rămas cu „un sentiment de împlinire profesională şi umană”.

„Se bătea toba, în surdină, pe coarda sensibilă a celor care ştiau că Bucovina era pământ românesc...”

Pe de altă parte, în acelaşi interviu, la întrebarea „Credeţi că filmul a fost deformat ideologic?”, Vlad Rădescu oferă un răspuns care plasează filmul în categoria producţiilor ideologice: “Sigur că a slujit campaniei ideologice a lui Ceauşescu. Cred că avea o doză de patriotism exagerat, uşor naiv, care slujea intereselor lui şi parodiei de antisovietism cu care încerca să facă bravadă. Filmul părea că nu are legătură cu politicul concret al zilei, iar eu eram sedat, dacă se poate spune aşa, de succesul de public pe care l-a avut filmul şi care a fost fulminant în următorii doi ani. Să nu uităm că, în aceeaşi perioadă, a fost schimbat şi imnul de stat. Dar, ca dovadă a emisiunii ideologice dure şi arbitrare, chiar vorbele cântecului au fost schimbate. Se bătea toba, în surdină, ca să fim drepţi, pe coarda sensibilă a celor care ştiau că Bucovina era pământ românesc, cu aluzie şi la Basarabia, că Ciprian Porumbescu a trăit şi a studiat la Cernăuţi, că acolo a explodat ca tânăr compozitor. S-a profitat de destinul lui tragic pentru a manipula conştientul colectiv al neamului.

Cinematografia a fost cel mai important instrument de propagandă al vremii. Dar aceasta nu scade cu nimic meritul artistic şi entuziasmul celor care au făcut filmul. Gândul meu pios se îndreaptă către regizorul care nu mai este printre noi, Gheorghe Vitanidis, care nu cred că a sesizat că opera sa va fi manipulată în contextul acelor vremi”.

Interioare pentru Universitatea din Cernăuţi filmate în sediul... Comitetului Judeţean de Partid Suceava

În textul scenariului (şi în filmul realizat de Gheorghe Vitanidis) a fost evitată cu grijă orice referire la Cernăuţi, capitala Bucovinei, oraşul în care a studiat Ciprian Porumbescu, „ca să nu lezăm - aşa cum spune George L. Ostafi - sensibilităţile ruşilor”, mai ales că imaginile filmate (în care sunt şi exterioare din Cernăuţi) au fost transpuse pe ecran panoramic în laboratoarele cinematografice de la Moscova. În toate secvenţele care vizează Cernăuţiul (secvenţe numerotate în scenariu 16, 17, 18, 19...) se foloseşte sintagma „oraş universitar”.

Aşa cum afirmă George L. Ostafi, secvenţele de film care aveau ca loc de desfăşurare sala de festivităţi a universităţii cernăuţene au fost realizate, chiar la sugestia lui, în... clădirea în care era sediul Comitetului Judeţean de Partid Suceava, fosta primărie a oraşului construită de primarul Franz cav. Des Loges în anul 1904, actualul Palat Administrativ în care funcţionează Prefectura şi Consiliul Judeţean Suceava. Sala de festivităţi din „oraşul universitar”, în care s-au realizat filmările, nu este alta decât sala cu vitralii, care se numeşte acum Sala „Ştefan cel Mare”.

Proiect pentru „Monumentul Baladei”

George L. Ostafi era preocupat la vremea aceea de realizarea unui monument închinat lui Ciprian Porumbescu. În curtea Casei memoriale „Ciprian Porumbescu” din Stupca, amenajată într-o anexă a fostei case parohiale în care a locuit familia Porumbescu, nu era încă amplasat bustul din marmură al compozitorului (realizat de sculptorul Naum Corcescu), şi nici în parcul muzeului (muzeu amenajat în conacul construit, înainte de anul 1850, de boierul Alecu Popovici) nu se afla statuia din bronz (realizată de maestrul Dumitru Căileanu).

Monumentul imaginat de George L. Ostafi, care, în ton cu titlul iniţial al filmului, ar fi trebuit să se numească „Monumentul Baladei”, reprezenta o cruce şi o vioară, având la bază o coroană voievodală. „O cruce cântând la vioară”, cum scrie el pe schiţa creionată pe ultima filă a scenariului filmului, exemplar pe care l-a primit cu dedicaţie de la regizorul Gheorghe Vitanidis. Un catren scris dedesubt şi semnat de George L. Ostafi susţine ideea acestui monument: „Baladă, tu un nesecat izvor, / O cruce fără lanţuri şi zăbală, / Suspin oftat din suflet de popor, / Os de coroană veche, voievodală”.

„Rolul meu era să ajut sub toate aspectele echipa de filmare, să obţin tot ceea ce trebuie...”

La Stupca nu mai exista vechea casă parohială în care a locuit familia Porumbescu între anii 1865-1883, dar, din anul 1953, într-o anexă originală (fosta bucătărie de vară) a fost amenajată o „casă memorială”. Pentru turnarea filmului s-a realizat mai întâi o faţadă din placaj, care nu putea să ascundă faptul că era o butaforie. Cu sprijinul primului secretar al judeţului şi al secretarului cu propaganda, şeful de secţie George L. Ostafi a obţinut toate materialele necesare realizării unei faţade din lemn, cu prispă şi pridvor. Scenele de interior au fost filmate însă în alte locaţii, dar faţada oferea privitorului aspectul vechii case parohiale.

De fapt, aşa cum spune George L. Ostafi, „rolul meu era să ajut sub toate aspectele echipa de filmare, să obţin tot ceea ce trebuie, de la caii şi figuranţii necesari turnării filmului, până la hrana întregului colectiv”. 

Dar rolul său nu s-a limitat doar la asta. A avut idei care au fost însuşite şi preluate cu entuziasm de echipa de filmare, aşa cum a fost cea de-a face să apară în film (în scena în care călăreţii imperiali luau tinerii la oaste cu arcanul) numai cai pintenogi, care au devenit aşa cu ajutorul... vopselei albe.