Sfântul Apostol Andrei – botezătorul neamului românesc în lumina evanghelică

Despre apostolul „cel întâi chemat”, Sfântul Apostol Andrei, cel al cărui nume se tâlcuiește „cel curajos”, pr. acad. Mircea Păcurariu afirma că ar putea fi așezat în fruntea „șirului sfinţilor naţionali”.  Este, și-l putem conjuga pe „a fi”, atunci când vorbim despre „Apostolul românilor”, la timpul prezent, încă de acum aproape două milenii și la nesfârșit, până la necapătul veșniciei,  apostolul recunoscut și mărturisit ca „părintele spiritual al românilor” și „începătorul Botezului în poporul român”.

Despre chemarea sa la misiune și despre tot ce-a împlinit de când a auzit cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul – „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 36) – și a și „mers după El” și până la ceasul săvârșirii sale cu încredințarea Crucii,  pe care astfel o doxologea, „O, preabună Cruce, (…) ia-mă pe mine dintre popor, și mă dă Învățătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine”, mărturisesc Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Viețile Sfinților, Actele martirice, Proloagele,  acatistele și cărțile de rugăciuni, nenumărate tratate de istorie a lumii și de istorie a Bisericii, tezaurul cultural și spiritual românesc, „o puternică tradiţie populară, oglindită în creaţii precum legende, colinde, obiceiuri din Dobrogea, dar şi din sudul Basarabiei, ce amintesc de trecerea Sfântului Andrei prin aceste locuri” (†Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, „Sfinții, prietenii noștri adevărați”). Dumnezeu, oamenii, locurile!

Dintre toate, voi culege mărturisiri, de această dată, din filele Acatistului Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat,imn izvodit din credința statornică și din evlavia închinată până în inima Cerului a sufletului smerit și încercat, ce știe că-și poate pune nădejdea și-n rugăciunile sfântului numit „temelia preaîntemeiată a mărturisirii lui Hristos”.

Sfântul Apostol Andrei, „măritul sfânt al primelor cuvinte”! Și pentru noi, botezătorul neamului românesc în lumina evanghelică. Care să-i fi fost întâiele cuvinte rostite primului propovăduitor al Evangheliei la getodaci, ajuns în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră – cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Sciţia), dar şi în teritoriile de dincolo de Prut, în nordul Mării Negre?

Și-aș înnumăra doar câteva, ce-i drept deloc la întâmplare, ce i s-au înșirat în trudă și Cuvânt propovăduitor și de învățătură, ca boabele într-un metanier, ceas după ceas, zi după zi: Hristos, iubire, Cruce, jertfă, răscumpărare, credință, botez, preot, biserică, liturghie, împărtășire, iubire de Adevăr, și mărturisire, și slujire  până la „cu capul în jos răstignire”.

Citind, și recitind, și răscitind, trăind și rugând, cu ochii sufletului larg deschiși și cu inima gândului încă neîndeajuns învățat îngenuncheată smerit fiecare icos și condac de acatist, se lămuresc și se dauresc  în lumina credinței și încredințării toate. Și se desface-n fire de-nțeles jertfa Apostolului cel Întâi Chemat. Cel ce-a adus lumina evanghelică și-n această parte de lume.

Se deslușesc din necurmată rugăciune cele dintâi cuvinte ale dreptslăvitorului de Hristos. Și cele dintâi pentru oameni învățături. După chiar pilda sa: „Cu mreaja cuvântului, dintru adâncul înşelăciunii, ai vânat peşti cuvântători, fericite Apostole Andrei, şi la masa lui Hristos mâncare curată i-ai adus luminaţi” (Icosul al 5-lea); „cu sarea lui Hristos mintea noastră sărând-o” (Icosul al 8-lea); „luând crucea, ai urmat lui Hristos” (Icosul al 6-lea) și „bucuros te-ai suit la înălţimea crucii” (Condacul al 12-lea).

Ne-a învățat că-i drept și de folos să-I arătăm lui Dumnezeu întâi de toate iubire, „că pentru dragostea Lui, prin multe ţări L-ai propovăduit pe Dumnezeu dătător de viaţă” (Icosul 1) și „Evanghelia în mâini luând” mult-lăudatul Andrei, tot pământul a „îmbogăţit de dumnezeiască propovăduire” (Condacul al 4-lea).

Și jertfa sa de fiecare zi ni se arat-a fi înalt izbăvitoare: „de bunăvoie te-ai dat spre ascultarea învăţăturii Lui, ca un cerb la izvoarele apelor, şi tuturor le-ai propovăduit pe Dumnezeu adevărat” (Condacul al 2-lea).

Ne-a tot povățuit, ca neam, și învățat – ca cel ce se vădea a fi „al luminilor lui Hristos văzător şi propovăduitor; (…)  al pătimirilor lui Hristos preaales mărturisitor; (…) al minunilor Domnului bun lucrător” (Icosul al 8-lea) – că „Hristos mântuieşte sufletele noastre” (Icosul al 7-lea); „că de la slujirea vrăjmaşului depărtându-ne, ne-am făcut împreună locuitori cu sfinţii îngeri şi părtaşi ai slavei Domnului” (Icosul al 12-lea); că-i dat „prin pocăinţă să ne mântuim” (Icosul al 12-lea); că-i fiecare dintre noi chemat a fi „al Preasfintei Treimi smerit închinător” (Icosul al 2-lea), „al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu lăudător; (…) împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii cântător” (Icosul al 3-lea); că-s rugăciunile aleșilor lui Dumnezeu „ca o scară, care ne urcă pe noi la ceruri” (Icosul al 12-lea), el însuși învrednicindu-se a fi „frumuseţea cea prealuminată a Bisericii lui Hristos; (…) cămară preacinstită cu bun miros a lui Hristos; (…) podoaba cea preacinstită a apostolilor; (…) luminătorul cel preamărit al mucenicilor” (Icosul al 11-lea).

Și, corolar de apostolat, „capiştile prefăcându-le în biserici ale lui Dumnezeu” (…) a „sfinţit în ele pe fiii botezului, pe care darul i-a înnoit prin apă şi prin Duh” (Icosul al 4-lea), „casă preacinstită a Sfintei Treimi” a întemeiat, „Biserică a fiilor duhovniceşti” (Icosul al 6-lea) și „pe păgâni din înşelăciune i-a întors la botez” (Condacul 1). A propovăduit, a învățat, a îndreptat, a săvârșit minuni, nu s-a sfiit de moarte, pe cruce s-a jertfit, paharul mântuirii luând, bucurându-se l-a sorbit, „trecând prin moarte la viaţa cea dumnezeiască, unde este Hristos Dumnezeu, cântând: Aliluia!” (Condacul al 9-lea).

Atins de „a necuvântării de Dumnezeu neapropiată înălţime” (Icosul al 7-lea), „acum în lăcaşurile cele nestricăcioase cu Dânsul locuind”, seceră snopii ostenelilor sale după vrednicie (Condacul al 7-lea), ca al Împărăţiei Cerurilor celei de veselie primitor, al tainelor lui Hristos vestitor (Icosul al 7-lea), mijlocind de două mii de ani pentru noi, adeverind că prin sfintele sale rugăciuni „Domnul ne trimite milele Sale bogate” (Icosul al 10-lea).

A-ncreștinat neamul nostru și-a scufundat întreit firea lui în lumina învățăturilor lui Hristos pilduitoare și mântuitoare, în harul tainelor Lui sfințitoare, în puterea izbăvitoare a credinței ce „mută și munții” și a iubirii jertfelnice, mărturisite cu neîntârziere și curaj: „Nu din îndrăzneală, ci din credință nu mă tem de moarte. Căci moartea drepților este cinstită, iar a păcătoșilor este cumplită. Deci, eu voiesc ca să asculți taina Crucii, și cunoscând adevărul să crezi și, crezând, să-ți afli sufletul tău”.

Cutremurător cuvânt! Și adevărat. Adeverit chiar atunci și adevărat. Căci mergea cu veselie și neîncetat învăța pe popor, spun Viețile Sfinților. „Iar după ce a venit la locul lui, în care era să-l răstignească, văzând de departe crucea gătită pentru dânsul, a strigat cu glas mare: „Bucură-te, Cruce sfințită cu trupul lui Hristos și cu mădularele Lui ca niște mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoșată oamenilor, iar acum ești iubită și cu dorire primită. Căci cunosc credincioșii câtă bucurie ai în tine și ce fel de răsplătire li se pregătește pentru tine. Eu cu îndrăzneală și cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primește-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia Care a fost spânzurat pe tine. Primește-mă, că totdeauna te-am dorit și am poftit a te îmbrățișa.”

Pot ochii minții vedea? „Stătea împrejurul lui mulțime de popor, ca la douăzeci de mii (…) iar Sfântul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învățându-i că nu este vrednică nici o muncă a vremii de acum, pe lângă răsplătirea bunătăților celor ce vor să fie. (…) Apoi, o lumină mare din cer l-a strălucit ca un fulger, pe care toți o vedeau și de jur împrejur l-a strălucit pe el, încât nu era cu putință ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre dânsa. Și a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate de ceas; și când lumina a dispărut, atunci și Sfântul Apostol și-a dat sufletul său cel sfânt și împreună cu dânsa s-a dus ca să stea înaintea Domnului.”

(prof. Daniela Ceredeev, inspector școlar pentru religie)