28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu Regatul României. Loc de memorie în istoria românilor

Ziua de 28 noiembrie 1918 reprezintă un moment de importanță majoră pentru istoria României Mari: Unirea Bucovinei cu Regatul României, realipirea părţii de nord a vechii Moldove, ruptă din trupul ţării după războiul ruso-turc desfăşurat între 1768 şi 1774. După ce jumătatea estică a Moldovei se adăugase singurei patrii a tuturor românilor, în primăvara aceluiaşi an, unirea Bucovinei a fost pasul care a precedat, cronologic, unirea Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918, împlinindu-se cel mai înalt ideal: o singură ţară pentru întreaga suflare românească, cu o „întindere împărătească”, aşa cum avea să spună marele filosof Lucian Blaga.

Astfel, după aproape un secol şi jumătate de stăpânire străină, cu o Biserică dezlipită instituţional de cea a românilor de dincolo de graniţele imperiului, reorganizată şi cu o viaţă monahală redusă la desfăşurarea ei în doar trei mănăstiri, în Bucovina, precum şi în Basarabia sau Transilvania, minunea păstrării identităţii, chiar şi în perioade ostile, s-a împlinit, iar perioada exilului, a despărţirii, a fost o probă de foc, prin care s-a trecut prin contribuţia unor personalităţi de seamă ale Bucovinei, care au simţit fiorul luptei pentru naţiune, credinţă şi limbă.

Simţind că Austro-Ungaria era în pragul pierderii războiului, românii bucovineni au început mişcarea pentru emanciparea naţională şi unirea cu Regatul României. Astfel, la 22 octombrie 1918, a apărut ziarul Glasul Bucovinei, care avea ca scop asumat tocmai promovarea ideii unirii politice a Bucovinei cu celelate provincii locuite de români. Cinci zile mai târziu, în urma convocării Adunării Naţionale a Românilor, desfăşurată la Palatului Național din Cernăuți, s-a consemnat că  „Reprezentanţii poporului din Bucovina, întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranităţii naţionale Constituantă a acestei ţări româneşti; Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”. Hotărârile Adunării Constituante au avut o importanţă deosebită în desprinderea de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu Ţara. În urma Adunării românilor bucovineni, s-a organizat şi un Consiliu Naţional Român, compus din 50 de reprezentanţi şi condus de preotul Dionisie Bejan.

Însă, aşa cum bine se ştie, drumul spre ideal nu a fost lipsit de piedici. Cu toate acestea, cu sprijinul Guvernului României,  solicitat de Comitetul Naţional Român, a fost posibilă organizarea Congresului Naţional al Bucovinei, la 28 noiembrie 1918, în sala sinodală a Reşedinţei Mitropolitane din Cernăuţi. Acolo, au fost prezenţi 74 de membri ai Consiliului Naţional Român, 6 delegaţi ai polonezilor, 7 ai germanilor, precum şi 13 locuitori din 5 sate ucrainene. La această adunare istorică au asistat de asemenea mai mulţi reprezentanţi din Basarabia, din Transilvania şi Ungaria, precum şi reprezentanţi ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadik. Astfel, în urma celor discutate, Declaraţia de Unire a consemnat că „Noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind investit singurul cu putere legiuitoare, în numele Suveranității Naționale, hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Drept urmare, Regele Ferdinand I a consfinţit actul unirii Bucovinei cu România, prin decretul din 18/31 decembrie 1918: „Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne de-a pururea unită cu Regatul României”. Parlamentul român, întrunit în şedinţă solemnă, la 29 decembrie 1919, a confirmat actul Unirii.

În perioada imediat următoare, s-au făcut eforturi mari pentru ca acest act al unirii să fie recunoscut pe plan internaţional, ceea ce s-a produs după negocierile din cadrul Conferinței de Pace de la Paris.

Ziua Bucovinei este sărbătorită, începând cu anul 2015, la 28 noiembrie, fiind instituită prin Legea 250/2015, păstrându-se vie amintirea momentelor istorice şi a personalităţilor care au contribuit la realizarea acestui mare moment în istoria poporului român.

În inimile noastre, ale tuturor românilor, amintirea momentelor de mare înălţare spirituală şi naţională petrecute acum 104 ani trebuie însoţită de rugăciune pentru toţi cei care au depus toate eforturile şi chiar vieţile pentru împlinirea acestui ideal. Ar trebui să fim conștienți de jertfa lor, de gândul lor, de izbânda lor. Lor li se cuvine recunoștința pentru că au înfăptuit unirea Bucovinei cu patria mamă, precum li se cuvine şi celor care au consfinţit-o, au pecetluit-o şi au păstrat-o…

În promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră. Întotdeauna, prin Biserică, românii au înţeles că ceea ce-i ţine împreună şi biruitori prin istorie sunt credinţa, limba şi neamul.

Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii și al credinței creștine în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului, a numit Biserica Ortodoxă Română maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului.

Adăugăm şi faptul că ziarul Glasul Bucovinei, tipărit la  Cernăuți, în numărul din 29 noiembrie 1918, relata pe prima pagină că „după o lungă și dureroasă așteptare, Bucovina și-a recăpătat astăzi libertatea. Rupând lanțurile robiei austriece, ea prin votul de astăzi al congresului general s-a realipit la sânul patriei mamă de unde fusese ruptă. Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinții noștri care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber și dezrobit… Cu smerenie ne plecăm capetele înaintea Dumnezeului părinților noștri care ne-a învrednicit de a trăi aceste clipe înălțătoare și făgăduim că ne vom strădui a ne arăta vrednici de dânsele”.

Peste ani, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,  sublinia că Bucovina este „un străvechi ţinut românesc, binecuvântat de Dumnezeu cu oameni vrednici şi locuri frumoase, cu mănăstiri şi biserici înscrise în tezaurul de valori ale patrimoniului cultural naţional şi mondial, cu sfinţi voievozi, ierarhi şi cuvioşi care au păstrat unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice și a fost străjuitoare de veacuri la hotarul de nord al ţării noastre”.

În faţa unor mărturii despărţite doar de timp, dar unite deplin prin aceeaşi înţelegere a istoriei, suntem datori să nu uităm şi să nu încetăm să ne iubim valorile care ne definesc, păstrând vie memoria oamenilor, locurilor şi evenimentelor…

(Pr. dr. Constantin Oprea, sursa: https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/)